Creta a atins tabla cu un sunet scurt, iar sala s-a liniștit brusc.
Carmen a început să scrie încet, fără grabă. Nu se uita la Sebastian. Se uita doar la ecuație, ca la un vechi prieten. O mai rezolvase cândva, într-o variantă și mai complicată, într-un laborator rece, la miezul nopții.
Studenții au încetat să mai râdă. Unii s-au ridicat în picioare, încercând să vadă mai bine.
Primul pas. Al doilea. O transformare elegantă. Un truc matematic simplu, dar pe care orgoliul îl face invizibil.
Sebastian a zâmbit în continuare, sigur pe el. Era convins că totul e un spectacol.
Carmen a șters o parte din ecuație și a rescris-o mai clar. Apoi a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta: s-a întors spre sală.
— „Aici e greșeala”, a spus calm. „Ecuația nu e imposibilă. E doar formulată prost.”
Un murmur a străbătut amfiteatrul.
Sebastian a făcut un pas înainte.
— „Nu ai cum să înțelegi ce e acolo”, a spus el iritat. „E cercetare de nivel înalt.”
Carmen a zâmbit pentru prima dată.
— „Știu. Am lucrat la ceva foarte asemănător acum șapte ani. Doar că atunci nu purtam halat de curățenie.”
Și-a continuat demonstrația. Fiecare rând curgea natural, sigur. Studenții au început să-și noteze, instinctiv, ca la un curs adevărat.
Când a tras linia finală și a încercuit rezultatul, în sală era liniște deplină.
Un profesor din spate a șoptit:
— „E corect…”
Altul a confirmat imediat.
Sebastian s-a uitat la tablă, apoi la Carmen. Zâmbetul lui dispăruse complet.
— „Ai avut noroc”, a mormăit.
— „Nu”, a răspuns ea simplu. „Am avut muncă.”
Decanul facultății, un bărbat trecut de cincizeci de ani, a intrat exact în acel moment. Se oprise pe hol, auzind rumoarea.
A privit tabla, apoi pe Carmen.
— „Cine a rezolvat asta?” a întrebat.
— „Eu”, a spus Carmen, fără să ridice vocea.
Decanul a clipit des, surprins. A recunoscut-o.
— „Carmen Ionescu… fosta bursieră?”
Ea a dat din cap.
— „Da.”
A urmat o pauză grea.
— „Știi că postul de cercetător coordonator e liber de luni bune?”, a spus el încet. „N-am găsit pe nimeni potrivit.”
Sebastian a intervenit rapid:
— „Nu vorbești serios.”
Decanul l-a privit rece.
— „Foarte serios.”
Carmen a simțit cum i se strânge gâtul.
— „Nu cer nimic”, a spus ea. „Doar respect.”
Decanul a zâmbit.
— „Respectul îl ai deja. Iar dacă vrei, și biroul.”
Sebastian a rămas mut. Cei trei milioane de lei nu mai contau. Toată puterea lui se topise într-o clipă.
Carmen și-a luat căruciorul de curățenie și l-a tras într-un colț.
— „O să-l mai folosesc puțin”, a spus ea. „Până îmi termin tura.”
Decanul a clătinat din cap.
— „Nu. De azi, tura ta e la tablă.”
În seara aceea, Carmen a ajuns acasă obosită, dar cu inima plină. Mama ei a privit-o atent.
— „Ce-ai pățit, fată?”
Carmen a zâmbit și a pus mâna pe burtă.
— „Am câștigat ceva ce nu se măsoară în bani.”
Pentru prima dată după mulți ani, viitorul nu mai părea o ușă închisă. Era larg deschis.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate apa