Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Viorica s-a așezat pe scaunul de lângă pat și a privit-o pe Mara, care se lipise de mine. Apoi mi-a spus că Radu îi povestise cu aproape un an în urmă că eu plecasem de acasă și că nu mai voiam să am nicio legătură cu el sau cu fetița noastră.
— Mi-a spus că ai plecat cu alt bărbat și că l-ai lăsat să crească singur copilul. Că nu voiai să-l mai vezi nici pe el, nici pe Mara.
Am simțit că mă cuprinde furia.
— El a plecat, doamnă Viorica. Eu am rămas cu fetița și cu toate cheltuielile. Iar când a aflat că sunt din nou însărcinată, a spus că nu mai poate să-și asume încă un copil.
Femeia și-a dus mâna la gură.
— Nu mi-a spus că mai aștepți un copil.
— Probabil pentru că nu voia să vă spună că a plecat și m-a lăsat singură.
Viorica a scos din geantă o fotografie veche. Era Radu cu Mara în brațe, la o aniversare. Pe spate era trecută data și numele fetei.
— Fotografia aceasta mi-a trimis-o el. Mi-a spus că o crește singur și că nu are pe nimeni care să-l ajute. De aceea îi trimiteam bani în fiecare lună.
Am privit-o fără să înțeleg.
— Ce bani?
— Câte o mie sau o mie cinci sute de lei, în funcție de ce îmi cerea. Îmi spunea că are nevoie pentru haine, grădiniță și mâncare. Uneori îmi cerea mai mult, pentru că fetița se îmbolnăvise sau avea cheltuieli neprevăzute.
Am rămas tăcută. Radu nu contribuise constant la creșterea Marei, deși îi cerusem de multe ori să participe la cheltuieli. Între timp, primea bani de la mama lui folosindu-se de copilul pe care eu îl creșteam.
— De ce nu ați încercat să mă sunați?
Viorica și-a plecat capul.
— Mi-a spus că m-ai blocat și că nu vrei să mă vezi. Am crezut că, dacă insist, o să-i fac viața și mai grea. Nu am știut că mă mințea.
Am privit-o lung. Îmi era greu să accept că femeia care mă lovise cu plasa în autobuz ajunsese acum să plângă lângă patul meu. Dar nu puteam să uit ce se întâmplase.
— Și totuși, astăzi m-ați lovit. Știați că sunt însărcinată și ați ales să mă jigniți.
Viorica a început să plângă.
— Am văzut o femeie însărcinată cu un copil mic și am început să judec fără să știu nimic despre ea. Mi-am vărsat supărarea pe omul greșit. Nu am nicio scuză.
În acel moment, medicul a intrat să-mi explice rezultatele supravegherii. Copilul era bine, nu apăruseră semne de suferință, iar dacă nu intervenea altă problemă puteam pleca acasă după terminarea controalelor. Mi-a recomandat să urmăresc mișcările bebelușului și să revin imediat dacă apăreau dureri, sângerări sau alte simptome îngrijorătoare.
Viorica a așteptat să plece medicul.
— Pot să-l sun pe Radu? Vreau să aud de la el ce s-a întâmplat.
— Puteți, dar nu vreau să transformați discuția într-o ceartă în fața copilului.
A ieșit pe hol și l-a sunat. Nu știu exact ce i-a spus, dar după câteva minute s-a întors cu telefonul în mână.
— Vine aici.
Radu a ajuns după aproape o oră. Când m-a văzut în pat și pe mama lui lângă mine, s-a oprit în ușă.
— Ce se întâmplă aici?
Viorica s-a ridicat.
— Tu mi-ai spus că Irina te-a părăsit. Mi-ai spus că îți crești singur fetița și că mama ei nu vrea să vă mai vadă. De ce m-ai mințit?
Radu a încercat să evite privirea ei.
— Mamă, nu este momentul.
— Ba tocmai acum este momentul! Am dat bani pentru copilul acesta, crezând că tu îl crești singur. De ce nu mi-ai spus că ai plecat de lângă familia ta?
Radu și-a frecat fruntea.
— Ne certam mereu. Nu mai puteam continua așa. Irina nu era mulțumită de nimic și am decis să plec.
— Ai decis să pleci, dar ai spus tuturor că ea te-a abandonat, am intervenit eu. Și ai continuat să primești bani de la mama ta pentru copilul pe care îl creșteam eu.
— Nu am furat banii! Sunt fiul ei. Mi i-a dat de bunăvoie.
Viorica l-a privit cu o tristețe pe care nu o mai văzusem până atunci.
— Ți i-am dat pentru că mi-ai spus că nu te descurci singur cu Mara. Nu pentru ca tu să nu mai ai nicio responsabilitate față de copiii tăi.
Radu s-a uitat spre mine.
— Irina, putem să discutăm între noi?
— Am discutat de multe ori. Ți-am cerut să participi la cheltuielile Marei și să stabilim cum ne organizăm pentru venirea celui mic. Tu ai ales să pleci și să nu răspunzi la telefon. Nu mai vreau promisiuni făcute doar când ești prins cu minciuna.
I-am spus că voi continua demersurile pentru stabilirea pensiei de întreținere și a unui program clar pentru copii. Nu voiam să depind de dispoziția lui sau de banii pe care decidea să-i trimită din când în când.
Viorica a intervenit:
— Radu, eu nu o să-ți mai dau bani ca să acoperi minciunile. Dacă vrei să fii tată, trebuie să te porți ca unul.
El s-a înfuriat și i-a spus că nu are dreptul să se amestece în căsnicia lui. Viorica nu a ridicat vocea.
— Nu mă mai folosi ca să-ți justifici alegerile. Și nu-mi mai spune că ești singurul care are grijă de copiii tăi.
Radu a plecat fără să-și ceară iertare. Înainte să iasă, s-a apropiat de Mara și i-a promis că o va suna. Fetița nu i-a răspuns. Se ascunsese lângă mine și nu voia să-i dea drumul mâinii.
După câteva zile am născut un băiețel sănătos. L-am numit David. Viorica a venit la maternitate cu un buchet mic de flori și o păturică pentru copil. Nu a intrat direct în salon. A întrebat dacă sunt de acord să o primesc.
Am acceptat, dar i-am spus că apropierea de copii nu șterge incidentul din autobuz și nici nu înseamnă că am devenit brusc o familie unită.
— Știu, mi-a răspuns. Nu am venit să-ți cer să uiți. Am venit să te întreb dacă mă lași să-mi cunosc nepoții.
Am lăsat-o să-l țină pe David câteva minute, în timp ce eu stăteam lângă ea. Mara a privit-o atent și a întrebat-o dacă ea este bunica pe care nu o cunoscuse.
Viorica a început să plângă.
— Da, draga mea. Și îmi pare rău că am întârziat atât de mult.
În lunile următoare, a început să ne viziteze regulat. Nu venea cu pretenții și nu încerca să-mi spună cum să-mi cresc copiii. Uneori aducea câteva haine pentru David, alteori o lua pe Mara în parc, numai după ce stabilisem împreună programul.
Radu a început să contribuie la întreținerea copiilor abia după ce am făcut demersurile necesare. Relația lui cu Mara s-a construit greu, iar pe David a ajuns să-l cunoască treptat. Nu am ascuns copiilor cine este tatăl lor, dar nici nu le-am promis că va deveni omul pe care și-l doreau.
Cu Viorica am păstrat o relație prudentă. Nu am uitat ce s-a întâmplat în autobuz și nici nu am pretins că o singură scuză repară totul. Dar am văzut că încerca să se schimbe și că nu mai judeca oamenii înainte să le cunoască povestea.
Într-o zi, când a venit să o ia pe Mara la plimbare, fetița a întrebat-o dacă își mai amintește de ziua în care m-a lovit cu plasa.
Viorica s-a aplecat la nivelul ei.
— Îmi amintesc, draga mea. Și îmi pare foarte rău. Am greșit și nu trebuia să mă port așa cu mama ta.
Mara a luat-o de mână.
— Atunci data viitoare să fii bună cu ea.
Am zâmbit fără să spun nimic.
Uneori, oamenii ajung să se cunoască abia după ce au făcut rău unii altora. Asta nu înseamnă că trebuie să uite ce s-a întâmplat sau să ofere iertare înainte să fie pregătiți. Înseamnă doar că adevărul poate schimba felul în care privim un om.
Eu nu aveam nevoie de o soacră perfectă și nici de promisiuni că totul va fi bine. Aveam nevoie de respect, de sprijin și de oameni care să nu-mi facă viața mai grea atunci când deja îmi era greu.
Iar cei doi copii ai mei aveau dreptul să crească știind că nu trebuie să aleagă între adulții din viața lor pentru a fi iubiți.