Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin s-a așezat pe marginea patului și și-a trecut mâinile prin păr. Apoi mi-a spus că vânduse cerceii cu aproape două săptămâni înainte de aniversarea noastră.
— Mama avea nevoie de bani, Daniela. Mi-a spus că are niște restanțe și că riscă să ajungă într-o situație foarte neplăcută. Nu voiam să afle nimeni.
— Și ai hotărât să-mi vinzi bijuteriile?
— Am crezut că nu o să te superi atât de tare. Erau doar niște cercei.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nu erau doar niște cercei. Erau de la mama. Știai foarte bine ce însemnau pentru mine.
— Îți dau banii înapoi și îți cumpăr alții.
— Nu poți să cumperi alții. Nu înțelegi că nu era vorba despre aur?
Cătălin a tăcut. Am luat telefonul și am mărit fotografia chitanței. Bijuteriile fuseseră vândute cu 1.400 de lei. Inelul pentru Victoria costase mai mult decât atât, iar diferența fusese completată din contul nostru comun.
— Deci ai folosit și banii noștri, și ceva ce îmi aparținea, fără să mă întrebi.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Dar ai făcut-o. Și încă ceva: de ce avea mama ta nevoie de bani atât de urgent?
Cătălin a privit în altă parte.
— Avea o datorie.
— Ce fel de datorie?
— A împrumutat niște bani de la o cunoștință și trebuia să-i restituie. Se acumulaseră și niște dobânzi.
Am insistat să-mi spună suma. După câteva ezitări, mi-a mărturisit că Victoria împrumutase 12.000 de lei cu câteva luni înainte. Banii fuseseră folosiți pentru a-și acoperi niște cheltuieli și pentru a ajuta o rudă. Când venise termenul de plată, nu mai avea suma necesară.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam că nu ești de acord să-i dăm bani. Ai spus de mai multe ori că trebuie să ne ocupăm mai întâi de economiile noastre.
— Nu ți-am spus că nu trebuie să-ți ajuți mama. Ți-am spus că nu putem să ne punem în pericol finanțele de fiecare dată când apare o problemă.
Am înțeles atunci că inelul nu fusese doar un cadou de aniversare uitată. Era o încercare de a transforma o datorie într-un gest frumos, astfel încât Victoria să nu mai fie întrebată despre banii primiți.
A doua zi l-am rugat pe Cătălin să mergem împreună la mama lui. Nu voiam să aflu adevărul din fragmente și nici să continui o ceartă bazată doar pe presupuneri.
Victoria ne-a primit în sufragerie. Purta inelul și părea mulțumită de el. Când i-am spus că știam de unde proveniseră banii, și-a retras mâna.
— Cătălin, i-ai spus?
— Da, mamă. Daniela știe tot.
Am întrebat-o direct dacă îi ceruse fiului ei să-mi vândă cerceii.
— Nu i-am cerut asta. Mi-a spus că găsește el o soluție.
— Știați că bijuteriile erau ale mamei mele?
Victoria a rămas tăcută.
— Mi-a spus că le are de mult timp și că nu le mai poartă. Nu am știut că au o asemenea valoare pentru tine.
— Nu era nevoie să le purtați dumneavoastră ca să înțelegeți că nu aveați dreptul să le primiți după ce au fost vândute fără acordul meu.
Victoria a început să se apere. Mi-a spus că era văduvă, că avusese cheltuieli și că nu se așteptase ca fiul ei să ajungă într-o asemenea situație din cauza unui cadou.
— Eu nu v-am reproșat că aveți nevoie de ajutor. Vă reproșez că ați acceptat un cadou cumpărat cu ceva ce nu-i aparținea soțului meu.
Cătălin a intervenit:
— Mamă, trebuie să înțelegi că am greșit amândoi. Eu nu trebuia să vând cerceii, iar tu nu trebuia să accepți inelul fără să întrebi de unde au venit banii.
Victoria și-a privit fiul cu tristețe. Nu părea pregătită să renunțe la inel, dar nici nu mai avea ce să spună.
Am stabilit că Cătălin îmi va restitui cei 1.400 de lei din veniturile lui, iar suma folosită din contul comun va fi reconstituită înainte de orice altă cheltuială pentru familia lui. Nu am cerut ca Victoria să plătească datoria fiului ei, dar i-am spus că nu voi mai accepta ca problemele ei să fie rezolvate prin vânzarea lucrurilor mele.
În următoarele zile am încercat să găsesc magazinul unde fuseseră vânduți cerceii. Între timp, aceștia fuseseră deja dați mai departe. Nu mai puteam recupera bijuteriile, dar am păstrat chitanța și am primit de la Cătălin suma corespunzătoare. Mi-a fost greu să accept că nu voi mai avea niciodată obiectul primit de la mama, însă măcar adevărul nu mai putea fi ascuns.
În seara următoare, Cătălin a venit acasă cu o felicitare și o floare. Le-a pus pe masă, lângă cutia goală în care păstrasem cerceii.
— Daniela, știu că nu pot să repar ce am făcut cu un cadou. Am greșit că am uitat de noi și că am pus nevoile mamei înaintea căsniciei noastre. Dar mai ales am greșit că am crezut că pot hotărî singur ce fac cu lucrurile tale.
Nu i-am răspuns imediat.
— Nu vreau să-mi cumperi un alt inel sau altă bijuterie. Vreau să nu mai existe lucruri ascunse între noi. Dacă mama ta are nevoie de ajutor, discutăm împreună. Dacă eu am nevoie de ceva, vreau să conteze la fel de mult.
A încuviințat.
În următoarele luni, Cătălin a început să fie mai atent la lucrurile pe care le stabilisem împreună. A discutat cu Victoria despre cheltuielile ei și au făcut un plan pentru achitarea datoriei rămase. Nu i-a mai oferit cadouri scumpe și nu a mai folosit banii noștri fără să mă consulte.
Relația cu soacra mea a rămas rece o vreme. Nu i-am cerut să renunțe la inel, dar nici nu am pretins că incidentul nu se întâmplase. Aveam nevoie de timp.
La aniversarea următoare, Cătălin a venit acasă cu două bilete pentru o excursie de weekend. Nu erau scumpe și nici nu le cumpărase ca să compenseze ceva. Îmi spusese cu câteva săptămâni înainte că își dorește să petrecem timp împreună și își organizase programul astfel încât să putem pleca.
Înainte să ieșim, am deschis cutia de bijuterii. Locul cerceilor era încă gol. Am închis-o și am luat geanta.
Nu uitasem ce se întâmplase și nici nu puteam înlocui amintirea mamei mele. Dar începusem să înțeleg că o căsnicie nu se măsoară în prețul cadourilor, ci în respectul cu care cei doi își tratează lucrurile, promisiunile și timpul.
După cincisprezece ani, nu aveam nevoie ca soțul meu să cheltuiască 3.000 de lei pentru mine. Aveam nevoie să-și amintească faptul că și eu sunt familia lui.