Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am scos foaia din mapă și am citit-o până la capăt. Era o înțelegere scrisă între Tiberiu și fratele lui, prin care acesta îi promitea lui Nelu și soției sale dreptul de a locui permanent în casa noastră. Mai mult, Tiberiu se angajase să le pună la dispoziție două camere și să nu le ceară chirie.
La final era semnătura soțului meu. Sub ea, scris cu litere mari, apărea: “Proprietar”.
Am simțit că mi se taie respirația. Tiberiu semnase un document în care se prezenta drept proprietarul unei case care îmi aparținea exclusiv.
— Ce ai făcut? l-am întrebat, ieșind din birou cu foaia în mână.
Nelu s-a apropiat imediat.
— Ce s-a întâmplat? Am venit cu toate lucrurile. Nu ne poți spune acum să plecăm!
— Cine ți-a promis că poți locui aici permanent?
— Fratele meu. Avem și înțelegerea scrisă.
— Înțelegerea aceasta este semnată de un om care nu este proprietarul casei.
Tiberiu a intervenit nervos:
— Nu mai răstălmăci lucrurile! Suntem căsătoriți. Casa este a noastră!
Am scos din mapă actul de proprietate și l-am așezat lângă hârtia semnată de el.
— Nu, Tiberiu. Casa este a mea. Am cumpărat-o înainte să ne căsătorim, din banii obținuți după ce am vândut apartamentul moștenit de la părinții mei. Ai locuit aici cu mine paisprezece ani, dar asta nu te-a făcut proprietar.
Geta a lăsat cutia din mâini.
— Nelu, tu mi-ai spus că aveți totul rezolvat. Că putem să ne mutăm liniștiți și că nu trebuie să ne mai facem griji cu chiria.
— Așa mi-a spus Tiberiu!
— Și tu nu ai întrebat-o pe Lavinia?
Fratele soțului meu nu a mai răspuns.
Am luat telefonul și am făcut câteva fotografii documentelor. Nu voiam să dispară și să ajungem ulterior la versiuni diferite despre ce se întâmplase.
— O să discutăm cu un notar și cu un avocat. Până atunci, nimeni nu se instalează în casa mea.
Tiberiu a început să ridice vocea.
— Nu poți să-i dai afară după ce au plătit camionul! Unde vrei să se ducă?
— Nu eu am organizat mutarea. Tu le-ai promis ceva fără să mă întrebi. Tu trebuie să găsești o soluție.
Nelu a început să vorbească despre banii cheltuiți, despre chiria pierdută și despre faptul că nu aveau unde să ducă mobila. Geta era aproape de plâns.
Nu eram lipsită de milă. Știam că treceau printr-o perioadă grea. Dar nu puteam accepta ca problema lor să fie rezolvată printr-o hotărâre luată peste capul meu.
Am discutat cu firma de mutări și am plătit transportul suplimentar necesar pentru a duce mobila într-un spațiu de depozitare pentru câteva zile. Nelu a fost nemulțumit, dar nu a avut altă soluție pe moment.
În aceeași după-amiază am mers la un avocat, care a verificat actele. Mi-a confirmat că locuința era bunul meu propriu, dobândit înaintea căsătoriei, iar simpla înțelegere semnată de Tiberiu nu îi oferea fratelui său dreptul de a se instala permanent acolo fără acordul meu. Mi-a recomandat să păstrez documentele și să nu semnez nimic sub presiune.
Am aflat și altceva. Tiberiu nu îi promisese fratelui său doar două camere. Îi spusese că, în timp, vor putea amenaja mansarda și că Nelu va avea libertatea să folosească o parte din curte pentru o mică activitate de reparații.
Era un plan făcut în întregime fără mine.
În seara aceea l-am întrebat pe Tiberiu de ce ajunsese să facă asemenea promisiuni.
— Nelu mi-a spus că nu mai poate plăti chiria. Are datorii și riscă să rămână fără locuință. Ce trebuia să fac? Să-l las pe drumuri?
— Puteai să-l ajuți cu bani, să cauți o chirie mai ieftină sau să discuți cu mine. Dar ai preferat să hotărăști că doi oameni se mută aici permanent.
— Știam că te vei împotrivi dacă te întrebam.
— Exact. Știai că nu sunt de acord și ai vrut să mă pui în fața faptului împlinit.
A rămas tăcut.
— M-am gândit că, odată ce vor fi lucrurile aduse în casă, nu vei mai avea curajul să-i trimiți înapoi, a recunoscut el.
Această mărturisire m-a durut mai mult decât mutarea în sine.
Nu încercase să mă convingă. Încercase să mă învingă prin presiune.
În următoarele zile, Tiberiu a stat la fratele lui, în locuința în care Nelu și Geta se mutaseră temporar după ce își eliberaseră vechiul apartament. Eu am rămas în casa mea și am cerut timp pentru a hotărî ce urma să facem cu căsnicia noastră.
Nelu și Geta au găsit, cu ajutorul unor rude, o locuință modestă pe care o puteau închiria. Nu le-am cerut să-mi plătească depozitarea mobilei, dar nici nu le-am promis că îi voi primi înapoi în casa mea.
După două săptămâni, Tiberiu s-a întors să discutăm. Nu mai avea atitudinea sigură din ziua mutării.
— Am greșit, Lavinia. Am vrut să-mi ajut fratele și am crezut că pot rezolva totul fără să te implic.
— Nu ai vrut doar să-l ajuți. Ai vrut să hotărăști și pentru mine. Dacă ai fi venit să discutăm, poate găseam o soluție. Dar nu pot să trăiesc lângă un om care consideră că acordul meu este doar o formalitate.
— Ce vrei să fac?
— Vreau să înțelegi că această casă nu este un loc în care poți invita pe oricine, iar eu trebuie să accept. Și vreau să nu mai semnezi promisiuni în numele meu.
Am stabilit că vom merge împreună la consiliere de cuplu înainte să luăm o hotărâre definitivă despre căsnicie. Nu i-am promis că totul va reveni la normal și nici nu i-am spus că îl iert.
Au trecut câteva luni până când lucrurile s-au liniștit. Tiberiu a început să participe la discuțiile despre casă și nu a mai luat hotărâri importante fără mine. Relația cu Nelu a rămas rece o vreme, dar, în cele din urmă, acesta mi-a telefonat și și-a cerut scuze pentru că acceptase mutarea fără să mă întrebe.
Într-o duminică, Geta a venit să-mi aducă o plantă pe care o uitase în curte în ziua mutării. Am primit-o înăuntru și am stat de vorbă. Nu am devenit prietene apropiate, dar am reușit să ne purtăm civilizat.
Într-o seară, am ieșit pe terasă și am privit curtea. Îmi aminteam cât muncisem ca să o amenajez și cât de fericită fusesem când terminasem fiecare colț.
Tiberiu a venit lângă mine.
— Știi ce m-a făcut să înțeleg cât de mult am greșit? m-a întrebat.
— Ce?
— Când am văzut camionul plecând și mi-am dat seama că tu ai fi putut să nu mă mai primești niciodată în casa aceasta. Am crezut că, dacă suntem căsătoriți, pot hotărî orice. Dar am uitat că trebuie să te respect.
Nu i-am răspuns imediat. I-am spus doar că sper să nu mai fie nevoie să ajungem vreodată într-o asemenea situație.
Casa a rămas a mea, iar curtea a rămas așa cum o amenajasem. Nelu și Geta și-au găsit propriul loc, iar Tiberiu a înțeles că a-ți ajuta familia nu înseamnă să folosești casa soției ca și cum ar fi disponibilă pentru oricine.
De atunci, când cineva mă întreabă dacă aș primi rude în casa mea, răspund simplu: dacă hotărâm împreună, discutăm. Dar nimeni nu se mută peste noapte, cu un camion plin de mobilă, doar pentru că altcineva a promis în numele meu.