Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am deschis fotografia trimisă de Matei și am mărit documentul până am putut citi tot ce scria. Era o foaie dintr-un caiet al tatălui său, cu câteva rânduri notate de mână. Sus apăreau zilele săptămânii, iar dedesubt erau trei propoziții care mi-au făcut mâinile să tremure.
“Dacă mama nu acceptă să vină de luni până vineri, îi spunem copiilor că bunica nu mai vrea să stea cu ei. Nu-i lăsăm să o sune până nu se răzgândește. Mașina rămâne la mine până acceptă programul.”
Am citit de mai multe ori. Nu era o simplă notiță despre organizarea familiei. Fiul meu scrisese negru pe alb cum intenționa să folosească dorul copiilor de bunica lor pentru a mă obliga să fac ce voia el.
Imediat l-am sunat pe Matei.
— Unde ai găsit foaia aceasta?
— În sertarul biroului lui tata. Căutam un încărcător și am văzut-o lângă niște facturi.
— Știi ce înseamnă?
— Da, bunico. Tata ne-a spus ieri că tu nu mai vrei să vii la noi. Că te-ai supărat și că ai ales să nu ne mai vezi.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Matei, eu nu am spus niciodată așa ceva. V-am spus că vă iubesc și că pot veni marțea și joia.
— Știu. De aceea nu l-am crezut. Și Ilinca plânge. Ea crede că ai plecat din cauza noastră.
Mi-au dat lacrimile.
— Să nu credeți nicio clipă că voi sunteți vinovați. Eu vă iubesc la fel de mult ca înainte.
— Putem să te sunăm când vrem?
— Sigur că da, dragul meu.
Am închis și i-am arătat fotografia lui Mircea. A citit foaia fără să spună nimic, apoi s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Nu pot să cred că a ajuns să-și folosească propriii copii ca să te oblige să faci ce vrea.
În acea seară am primit un alt mesaj de la Matei. Îmi trimisese o fotografie cu o pagină dintr-un calendar în care tatăl său notase toate zilele în care trebuia să vin eu să-i supraveghez. Lângă fiecare zi apăreau orele și sarcinile: dus la școală, luat Ilinca, pregătit masa, teme, cumpărături.
Nu era un program de vizite al bunicii. Era programul unei persoane angajate, numai că nimeni nu-mi ceruse acordul și nimeni nu intenționa să-mi plătească munca.
A doua zi am mers împreună cu Mircea la fiul nostru. Am sunat la ușă, iar Oana ne-a deschis. Când ne-a văzut, a părut surprinsă.
— Rodica, ce s-a întâmplat?
— Vreau să vorbesc cu Cătălin. Și aș vrea să fie și tu de față.
Fiul meu a apărut din sufragerie. Când a văzut fotografia din mâna mea, și-a schimbat imediat expresia.
— De unde ai asta?
— De la Matei. Este scrisul tău?
Nu a răspuns.
— Ai de gând să le spui copiilor că nu mai vreau să-i văd? Să-i împiedici să mă sune până accept să vin cinci zile pe săptămână?
Oana a luat fotografia și a citit-o. Apoi s-a întors spre soțul ei.
— Cătălin, tu ai scris asta?
— Era doar o variantă. Eram nervos și încercam să găsesc o soluție. Nu înseamnă că aș fi făcut-o.
— Dar le-ai spus deja copiilor că bunica nu mai vrea să-i vadă, am răspuns. Asta ai făcut-o.
Oana și-a dus mâna la frunte. Mi-a mărturisit că nu știa nimic despre notiță și că nu fusese de acord să-mi ia mașina. Crezuse că soțul ei încerca doar să mă convingă să păstrez programul inițial.
— Mamă, noi avem nevoie de ajutor, a spus Cătălin. Nu ne descurcăm singuri cu serviciile și copiii.
— Atunci trebuie să găsiți o soluție care să nu însemne că eu renunț la viața mea. Pot să vin două zile. Nu cinci. Și nu accept să-mi condiționezi relația cu nepoții de câte ore muncesc pentru voi.
Mircea a intervenit:
— Iar mașina trebuie să se întoarcă la proprietara ei. Actele sunt pe numele mamei tale. Nu este un obiect pe care îl iei înapoi când nu-ți convine ceva.
Cătălin a scos cheile din buzunar și le-a pus pe dulap, fără să ne privească.
— Poftim. Luați mașina!
Nu i-am mulțumit. Nu era un cadou pe care mi-l făcea din nou. Era bunul meu, iar eu nu trebuia să-i cer voie să-l folosesc.
Am plecat fără să ne certăm mai mult. În următoarele săptămâni, am păstrat legătura cu nepoții prin telefon. Nu i-am pus să aleagă între mine și părinții lor și nu le-am povestit toate greșelile adulților. Le-am spus doar că îi iubesc și că nu trebuie să se simtă vinovați pentru nicio ceartă.
Într-o sâmbătă, Cătălin m-a sunat și m-a rugat să vin la ei. Mi-a spus că Matei și Ilinca vor să vorbească cu mine. Am acceptat, dar nu m-am dus pentru a relua vechiul program.
Când am intrat, Matei a venit primul și m-a îmbrățișat. Ilinca s-a agățat de mine și mi-a arătat un desen nou.
— Bunico, am vorbit cu tata, mi-a spus Matei. I-am zis că vrem să vii la noi și când nu avem teme sau când nu trebuie să ne duci undeva. Vrem să stăm cu tine, nu doar să ne ajuți.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Și eu vreau să stau cu voi, dragii mei. Dar vreau să avem timp să ne jucăm, să povestim și să ne plimbăm, nu să alergăm mereu de la o treabă la alta.
Ilinca m-a luat de mână.
— Atunci poți să vii și duminica, doar să bem ceai împreună?
— Dacă mă invitați, vin cu mare drag.
Cătălin ne privea din prag. După ce copiii au plecat în camera lor, s-a apropiat.
— Mamă, am crezut că, dacă te implici atât de mult, o să fie mai bine pentru toată lumea. Nu mi-am dat seama cât de mult te-am apăsat.
— Ba ți-ai dat seama când ți-am spus că sunt obosită. Doar că ai crezut că poți obține mai mult dacă mă ameninți.
A rămas tăcut.
— Îmi pare rău, a spus într-un târziu.
Nu i-am promis că voi uita. I-am spus că vreau să văd schimbarea în felul în care se poartă, nu doar în cuvinte.
În lunile următoare, Cătălin și Oana și-au reorganizat programul. Au apelat la un program de supraveghere după școală și au împărțit mai bine responsabilitățile. Eu am continuat să merg marțea și joia, dar în celelalte zile îmi vedeam de treburile mele. Uneori mergeam în excursii cu Mircea, alteori îmi vizitam sora sau pur și simplu stăteam acasă cu o carte.
Mașina a rămas la mine. Nu pentru că aș fi câștigat o luptă cu fiul meu, ci pentru că era a mea și aveam dreptul să mă bucur de ea.
Cel mai mult m-a bucurat însă altceva. Într-o duminică, Matei și Ilinca au venit singuri la noi, împreună cu părinții lor. Nu aveau nevoie să fie duși undeva și nici nu aveau teme de făcut. Veniseră doar pentru că le era dor.
Am pregătit clătite, am stat în curte și am râs până spre seară. Când au plecat, Matei m-a îmbrățișat și mi-a șoptit:
— Bunico, să nu mai crezi că trebuie să faci ceva pentru noi ca să te iubim.
Atunci am înțeles că nepoții mei aleseseră singuri ce fel de relație voiau să aibă cu mine.
Nu mă mai simțeam obligată să-mi dovedesc dragostea prin drumuri, mâncare și ore întregi de muncă. Eram bunica lor și atât. Iar asta era suficient.
La șaizeci și șase de ani, am învățat că poți să-ți iubești copiii și nepoții fără să le dai dreptul să-ți conducă viața. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru o familie este să-i ajuți să înțeleagă că dragostea nu se cumpără și nici nu se negociază.