Nepotul meu a urcat din subsol alb ca varul la față, tremurând din toate încheieturile.
— Bunico, mi-a spus el încet, fă-ți bagajul. Plecăm. Nu suna pe nimeni. M-am uitat fix la el, confuză și speriată. — Ce se întâmplă? l-am întrebat. — Te rog, a spus el cu vocea frântă, ai încredere în mine.
Douăzeci de minute mai târziu, telefonul nu se mai oprea din sunat. Copiii mei mă apelau întruna. — Nu le răspunde, mi-a spus el ferm.
Capitolul 1: Amenințarea tăcută
Owen s-a întors din subsol cu o față îmbătrânită și secătuită, de parcă toată culoarea îi fusese absorbită din obraji. S-a așezat în fața mea, la masa din bucătărie, și a strâns marginea atât de tare încât degetele i s-au înălbit. Preț de un moment lung, n-a spus nimic. Doar privea dulapurile din stejar pe care soțul meu le construise cu zeci de ani în urmă.
— Fă-ți bagajul, a șoptit Owen în cele din urmă. Acum. Am clipit nedumerită. — Ce? De ce? Am pus cana de cafea pe masă; sunetul lovind lemnul a răsunat mult prea tare în liniștea camerei. — Owen, abia ai ajuns. — Plecăm, bunico. Chiar acum. Nu suna pe nimeni. Nu le trimite mesaje tatei sau mătușii Jessica. Pur și simplu mergi sus, ia-ți medicamentele și câteva haine. Trebuie să plecăm.
Inima a început să-mi bată cu putere. — Mă sperii. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat. — Bunico, te rog, a spus el, și pentru prima dată de când era un băiețel, am văzut frică adevărată în ochii lui. Nu putem rămâne aici. Casa asta e periculoasă.
M-am uitat la el cu atenție. Acesta era nepotul meu care lucra la înălțimi amețitoare pe grinzi de oțel, care nu se pănuia niciodată, care rămânea calm în situații ce i-ar fi îngrozit pe mulți. Iar acum mâinile îi tremurau. — Asta e casa mea, am spus încet. Walter a construit-o. Locuiesc aici de aproape patruzeci de ani. — Știu, a spus el, scoțându-și telefonul. Dar nu mai este sigură. Uite.
A glisat pe ecran și mi l-a întins. Fotografia era întunecată, făcută într-un spațiu îngust. Mi-am mijit ochii. Am văzut țevi, fire și un dispozitiv mic, negru, cu un cronometru digital atașat de o țeavă de cupru. — Nu înțeleg ce văd, am recunoscut eu. — Cineva a făcut asta intenționat, a spus Owen, privindu-mă drept în ochi. Dispozitivul acela este conectat la evacuarea centralei. A fost programat să trimită monoxid de carbon în dormitorul tău în timp ce dormi.
Pieptul mi s-a strâns. Simțeam că nu mai pot respira. — Împachetează-ți lucrurile, a spus el blând, dar ferm. Chiar acum.
Douăzeci de minute mai târziu, goneam în vechiul Ford al lui Owen, lăsând în urmă casa pe care soțul meu o ridicase cu propriile mâini. Poșeta mea a început să vibreze. Owen a aruncat o privire spre ecran. — E Steven, a spus el. Nu răspunde. — De ce? am întrebat slăbită. E tatăl tău. Își face griji pentru mine. Owen n-a răspuns. Doar a strâns volanul mai tare și a privit drumul, apoi oglinda, de parcă ceva teribil ne urmărea.
Numele meu este Claire Bennett. Am șaizeci și opt de ani. Iar aceasta este povestea despre cum nepotul meu mi-a salvat viața de oamenii pe care eu i-am adus pe această lume.
Capitolul 2: Semnele pe care le-am ignorat
Durerile de cap începuseră cu luni în urmă. În acea dimineață, m-am trezit din nou înainte de răsărit, fiindu-mi teamă să mișc capul pentru că totul se învârtea cu mine. Greața venea în valuri. Asta devenise normalitatea mea.
M-am întins în pat fără să mă gândesc. Partea lui Walter era rece și neatinsă. Plecase de patru ani, răpus de un atac de cord subit în timp ce lucra în grădină. În unele dimineți, încă mai uitam.
M-am ridicat încet, sprijinindu-mă de noptieră. Mâinile mele păreau subțiri și fragile în lumina difuză. Slăbisem, dar nu știam când s-a întâmplat. Doctorul mi-a spus că e normal. „Corpul se schimbă la vârsta asta”, zicea el. În oglinda de la baie abia mă mai recunoșteam. Pielea mea era palidă. Ochii păreau adânciți în orbite. Hainele atârnau largi pe mine.
Mă deplasam prin casă încet, atingând pereții pentru echilibru. Mâna mea a trecut peste ancadramentele instalate de Walter cu ani în urmă. El a construit totul aici — dulapurile, rafturile, balustrada. Casa asta era amprenta lui, timpul lui, dragostea lui. Walter lucra la casă în fiecare seară după serviciu. Steven era un copilaș pe atunci, urmându-l peste tot cu un ciocan de jucărie.
Cu două săptămâni în urmă, mă prăbușisem în baie. Vecina mea, Nancy, m-a găsit și a chemat salvarea. La spital, medicii au făcut test după test. Un doctor tânăr s-a așezat lângă patul meu: — Doamnă Bennett, sângele dumneavoastră arată semne de expunere la monoxid de carbon. Nu înțelegeam. — Dar am un detector, am spus. Fiul meu l-a verificat.
Steven a sosit mai târziu, mirosind a colonie, părând îngrijorat. A vorbit cu doctorul în privat. Apoi s-a întors și a zâmbit. — Mamă, probabil ai lăsat mașina pornită, a spus el blând. — Nu cred, am șoptit eu. — Ai fost cam confuză în ultima vreme, a spus el. Se mai întâmplă. Când m-a dus acasă, a testat detectorul el însuși. A scos un sunet. — Vezi? a spus el. Ești în siguranță. Nu eram.
Capitolul 3: Adevărul iese la iveală
Owen a oprit la un mic restaurant de marginea autostrăzii. — Trebuie să vorbim, a spus el. Înăuntru, mi-a arătat mai multe fotografii. Mi-a explicat totul rar și clar. — Cronometrul deschide o valvă noaptea, a spus el. Gazul intră în dormitorul tău. Nu destul cât să te omoare imediat. Doar cât să te facă slabă. Bolnavă. Confuză. Mi s-a tăiat respirația. — A sigilat gurile de aerisire, a continuat Owen. A fost plănuit. — Steven? am șoptit eu. — Și-a pierdut slujba acum șase luni, a spus Owen. Se îneacă în datorii. Casa ta valorează enorm. — Și Jessica? — Ea are nevoie de bani pentru tratamentele lui Paul.
Adevărul era insuportabil. Fiul meu a plănuit asta. Fiica mea știa. Nora mea a calculat totul. Telefonul a vibrat din nou. — Știu că am plecat, a spus Owen. Trebuie să ne ascundem.
Capitolul 4: Vânați
La hotel, Owen a încărcat dovezile pe un server. Abia am dormit. A doua zi dimineață, s-a întors la casă după carnetul meu — cel în care îmi notasem simptomele. — Erau acolo, a spus el când s-a întors. Tata și mama. Ne caută. Apoi telefonul a sunat. — Ne-au găsit, a șoptit Owen. Am fugit.
În alee, ne-au încolțit. Steven. Jessica. Kelly. Steven încerca să mă convingă că sunt confuză. Jessica a scos o seringă. Kelly urla despre bani. Owen a stat în fața mea ca un scut. Sirenele au tăiat aerul. Poliția a sosit exact la timp.
Capitolul 5: Ce a mai rămas
Dovezile au fost clare. Steven a mers la închisoare. La fel și Jessica și Kelly. Am vândut casa. Nu mai puteam rămâne acolo. Owen m-a mutat într-un apartament mic. A salvat dulapurile lui Walter și le-a instalat el însuși. — Au fost construite să dureze, a spus el. La fel și noi.
În serile liniștite, stau în bucătărie și ating lemnul lucrat de soțul meu. Unele lucruri putrezesc pe dinăuntru. Dar unele lucruri sunt construite suficient de trainic încât să supraviețuiască oricărei încercări. Și mulțumită nepotului meu, am supraviețuit și eu.