Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Inima îmi bătea în gât, iar în cap îmi răsuna vocea aceea străină.
Am stat minute bune privind ecranul negru, încercând să-mi adun gândurile. Bunicul meu fusese cel mai onest om pe care l-am cunoscut vreodată. Cum adică „nu a fost cine credeam”?
Am sunat înapoi.
Vocea de data asta era calmă, de bărbat trecut de 50 de ani. Mi-a spus să ne întâlnim a doua zi, la o cafenea mică din Ploiești, lângă gară. A zis doar atât:
„O să-ți arăt niște lucruri. Apoi vei înțelege.”
Noaptea aia n-am dormit deloc.
A doua zi, am intrat în cafenea cu stomacul strâns. Bărbatul stătea la o masă din colț. Purta o geacă veche, dar curată, și avea privirea apăsată.
„Tu ești Ana?”, m-a întrebat.
Am dat din cap.
A scos un plic gros și l-a pus pe masă.
„Bunicul tău se numea, de fapt, altfel în tinerețe. A lucrat ani de zile ca inginer pe șantiere mari. A câștigat bani mulți. Foarte mulți.”
Am simțit cum mi se taie respirația.
„Nu e posibil… noi abia ne descurcam.”
Bărbatul a oftat.
„Știu. A ales asta.”
A deschis plicul. Înăuntru erau acte. Contracte. Extrasuri de cont. Totul pe numele bunicului meu. Sume care m-au amețit. Sute de mii de lei.
„Avea bani suficienți să trăiască fără griji. Dar după moartea părinților tăi, a făcut un lucru.”
Mi-a întins o hârtie cu titlu mare: ACT DE DONAȚIE.
Bunicul donase cea mai mare parte din averea lui unui centru pentru copii orfani din județ.
„A spus că nu vrea ca tu să crești crezând că banii rezolvă totul. A vrut să te învețe să fii puternică, modestă și recunoscătoare.”
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le pot opri.
„Dar de ce să mintă?”
Bărbatul m-a privit drept în ochi.
„Pentru că te iubea mai mult decât viața lui.”
Mi-a mai dat un plic.
„Asta e pentru tine. A lăsat instrucțiuni clare să-l primești doar după ce împlinești 18 ani.”
L-am deschis cu degetele tremurânde. Înăuntru era o scrisoare scrisă de mână.
„Puiule,
Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt.
Să nu fii supărată pe mine.
Am spus «nu ne permitem» nu pentru că nu aveam, ci pentru că voiam să știi valoarea fiecărui lucru.
Am vrut să te văd crescând om, nu răsfățată.
Tot ce am făcut, am făcut din dragoste.
Banii mei sunt acum ai tăi. Folosește-i cu cap.
Dar, mai ales, folosește-ți inima.”
Am izbucnit în plâns în mijlocul cafenelei.
Bunicul meu, omul care purta haine vechi și își număra fiecare leu, fusese în tăcere unul dintre cei mai generoși oameni pe care i-am cunoscut.
În zilele următoare, am aflat tot.
Casa era achitată integral. Exista un cont pe numele meu. Și o cerere de bursă deja depusă, semnată de el, „în caz că nu mai apuc”.
Atunci am înțeles.
Nu m-a mințit ca să mă rănească. M-a protejat. M-a crescut drept.
Astăzi, când mă uit la hainele mele simple și la telefonul vechi pe care încă îl folosesc, nu mai simt rușine.
Simt mândrie.
Pentru că am fost crescută de un om care a știut ce contează cu adevărat.
Și pentru că, deși nu mai e lângă mine, bunicul meu continuă să-mi fie busola.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.