Am privit-o pe Maria.
Stătea pe marginea scaunului de plastic, cu picioarele legănându-se neliniștite, strângând ursulețul ca pe o armă de apărare. Ochii ei nu mă rugau. Mă așteptau.
„Da”, am spus încet. „Sunt familie.”
Asistenta a dat din cap și a plecat fără alte întrebări.
În clipa aceea, programul meu, ședințele, contractele de milioane de lei, toate au devenit zgomot de fundal. M-am așezat lângă Maria și i-am pus sacoul pe umeri. Era prea mare pentru ea, dar s-a cuibărit imediat în el.
„Miroase a mami”, a spus încet.
Am simțit un nod în gât.
Orele au trecut greu. Pe hol se auzeau pași, aparate, voci șoptite. Maria adormea și se trezea speriată, iar de fiecare dată îi spuneam același lucru: că sunt acolo.
În cele din urmă, un medic a ieșit din sala de operație.
„Anei i-am stabilizat starea”, a spus. „A fost la limită. Urmează terapie intensivă. Dar a trecut ce era mai greu.”
Maria a sărit în picioare.
„Vedeți? V-am zis eu că mami se trezește mereu!”
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
Câteva zile mai târziu, Ana s-a trezit.
Când m-a văzut lângă pat, a încercat să se ridice, dar a încremenit.
„Andrei…?”
„Eu sunt”, am spus simplu.
A plâns. Nu cu zgomot, ci cu lacrimi grele, tăcute. Mi-a spus adevărul. Că plecase pentru că era însărcinată. Că se speriase. Că nu voia să-mi strice viața. Că se descurcase singură, într-o garsonieră mică din Militari, numărând fiecare leu.
I-am luat mâna.
„Ai fi putut să-mi spui”, i-am zis.
„Știu”, a șoptit.
După externare, le-am dus acasă. Nu într-un palat, ci într-un apartament luminos, aproape de parc. Maria a avut camera ei, plină de lumină și rafturi cu cărți.
Nu am încercat să cumpăr dragostea nimănui. Am fost prezent. Am dus-o la grădiniță. Am învățat să fac clătite arse. Am stat pe podea jucându-mă cu ursuleți.
Într-o seară, Maria s-a uitat la mine foarte serioasă.
„Pot să-ți spun tati?”
Am simțit că mi se oprește respirația.
„Dacă vrei”, am spus.
A zâmbit și m-a îmbrățișat.
În ziua aceea am înțeles că nu fetița mi-a schimbat viața.
Ci adevărul.
Și că uneori, cele mai mari averi nu se măsoară în bani, ci în mâini mici care te țin strâns și nu-ți mai dau drumul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.