Întrebarea copilului a căzut mai greu decât orice reproș.
Valentina a coborât privirea spre Toma și i-a zâmbit, un zâmbet mic, strâns, învățat în anii în care trebuia să fie și mamă, și tată, și stâlp.
— E un om care a cunoscut-o pe mami demult, a spus ea încet.
Radu a simțit cum cuvintele îl ard. „Demult”. Ca și cum cinci ani ar fi fost o viață întreagă. Ca și cum tot ce fusese cândva nu mai avea dreptul nici măcar la un nume.
— Pot să… pot să stau puțin? a întrebat el, aproape șoptit. Să vorbim. Promit că nu fac scandal.
Nea Esteban s-a uitat la Valentina. Nu i-a spus ce să facă. Doar a așteptat. Așa făcea mereu satul cu ea: o sprijinea, dar nu-i lua deciziile din mână.
Valentina a oftat adânc.
— Cinci minute, a spus. Atât.
Au mers spre banca veche de lângă casă. Lemnul era crăpat, ros de ani, dar ținea încă. Ca ea. Toma s-a așezat pe treapta de la intrare, cu o mașinuță în mână, sub privirea atentă a lui nea Esteban.
Radu s-a așezat greu.
— Am aflat acum un an că sunt bolnav, a spus direct. N-am știut cum să vin. N-am știut dacă am dreptul.
Valentina a simțit o strângere în piept, dar nu și-a lăsat vocea să tremure.
— Sunt mulți oameni bolnavi, Radu. Nu toți fug.
— Știu. Am greșit. Am greșit în toate felurile posibile.
A scos un plic din interiorul sacoului. Nu era gros, nu era ostentativ. L-a pus pe bancă, între ei.
— Nu vreau să cumpăr nimic, a spus repede. Nici iertare. Nici liniște. Vreau doar să știu că n-o să vă lipsească nimic.
Valentina a deschis plicul. Un extras de cont. O sumă care, pentru ea, însemna ani de muncă. 200.000 de lei.
— Nu, a spus imediat, împingând plicul înapoi. N-am crescut copilul ca să apari tu cu bani și să-ți speli vina.
Radu a dat din cap.
— Nu pentru mine. Pentru el. Pentru școală. Pentru doctor. Pentru ce n-am fost eu în toți anii ăștia.
Tăcerea s-a așternut grea. Se auzeau doar greierii și vântul prin frunzele de roșii.
Valentina s-a ridicat.
— Dacă vrei să faci un gest care să schimbe ceva, nu începe cu bani.
S-a apropiat de Toma.
— Uite-l. Asta e realitatea ta.
Radu s-a ridicat încet și s-a lăsat pe vine, la nivelul copilului.
— Bună, a spus. Îmi place mașinuța ta.
Toma l-a privit lung, apoi a ridicat din umeri.
— Tata mi-a făcut una din lemn, a spus senin.
Radu a simțit cum i se taie respirația.
— Tatăl tău e un om bun, a spus el, fără să știe de ce.
— Da, a confirmat Toma. Muncește mult.
Valentina a înțeles atunci. Gestul care conta nu era plicul. Era acceptarea.
— Dacă vrei să faci parte din viața lui, a spus ea, începi cu adevărul. Fără promisiuni. Fără dispariții. Vii, stai, pleci când trebuie. Și respecți.
Radu a încuviințat.
— Voi face cum spui. Chiar dacă o să doară.
Nea Esteban s-a apropiat și a pus o mână grea pe umărul lui.
— A doua șansă nu se cere. Se dovedește.
Radu a lăsat plicul pe masă, nu ca o condiție, ci ca un ajutor. A urcat în Mercedes, dar înainte să plece, s-a întors.
— Mulțumesc că nu m-ai gonit.
Valentina a rămas în prag, cu Toma lângă ea, privind mașina dispărând în praful drumului.
Pentru prima dată după cinci ani, nu a mai simțit furie. Doar liniște.
Nu pentru că îl iertase.
Ci pentru că, în sfârșit, viața ei nu mai era o rană deschisă, ci o poveste care mergea mai departe, în picioare, pe pământul ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.