Am închis telefonul și m-am așezat pe marginea patului. Mâinile îmi tremurau. Nu de frică. De dezamăgire.
Trei ani. Trei ani în care eu plătisem întreținerea, curentul, gazele, mâncarea. Trei ani în care Andrei își schimba mașina la doi ani și se plângea că „nu-i ajung banii”. Trei ani în care mama lui mă privea de sus, convinsă că trăiesc pe spatele fiului ei.
Am auzit pași nervoși prin casă. Sertare trântite. Marta bombănea singură, vorbind despre „nerecunoscători” și „femei fără rușine”.
Mi-am șters lacrimile. Nu aveam de gând să plec nicăieri.
Când s-a deschis ușa de la intrare, era deja seară. Andrei a intrat grăbit, cu sacoul aruncat pe umăr.
— Unde e? — a întrebat scurt.
— Aici sunt! — a strigat Marta din bucătărie. — Am dat-o afară, să știi! Nu mai accept minciuni sub acoperișul tău!
Andrei a înghețat. M-am dus în sufragerie, calmă, cu actele într-un dosar albastru.
— Hai să lămurim acum — am spus.
— Ce acte sunt alea? — a întrebat Marta, suspicioasă.
Am pus dosarul pe masă și l-am deschis încet. Contractul de donație. Numele meu. Semnăturile părinților mei. Data, cu un an înainte de nuntă.
— Apartamentul e pe numele meu — am spus rar. — Intabulat. Totul legal.
Marta a început să citească. Ochii i se mișcau rapid, buzele i se strângeau.
— Andrei… — a șoptit ea. — Ce înseamnă asta?
El n-a răspuns. Se uita în podea.
— Andrei?! — a ridicat vocea. — Ai mințit?
— Mamă… — a început el. — N-am vrut să…
— Ai mințit! — a țipat ea. — Trei ani?!
S-a lăsat o tăcere grea. Apoi Marta s-a uitat la mine. Nu mai era aroganță. Era rușine și furie amestecate.
— De ce nu mi-ai spus? — m-a întrebat.
— Pentru că nu m-ați întrebat niciodată — am răspuns. — Ați preferat să credeți ce vă convenea.
Marta și-a luat geanta.
— Plec — a spus sec. — Dar să știi, Andrei, că m-ai făcut de râs.
Ușa s-a închis în urma ei.
Andrei a ridicat privirea spre mine.
— Putem rezolva… — a murmurat.
— Nu — am spus simplu. — Nu mai putem.
A doua zi, am mers la notar. După o lună, divorțul era finalizat.
Astăzi, apartamentul e liniștit. Vaza spartă a fost înlocuită. Cafeaua nu mai e amară.
Iar eu, pentru prima dată după mult timp, sunt acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.