Lângă gardul benzinăriei, pe o bucată de beton crăpat, stătea o femeie îmbrăcată în haine ponosite. Avea o eșarfă murdară pe cap și ținea o pungă de plastic la picioare. Ridicase privirea spre mașini, cu o expresie obosită, dar calmă.
Artur a simțit cum îl ia amețeala.
Aceeași formă a feței. Aceiași ochi. Aceeași sprânceană ușor arcuită. Până și gropița din obraz.
El știa fiecare detaliu al chipului soției sale, Ana. Îl visase de sute de ori de când murise. Îl purta cu el în fiecare zi. Și totuși, femeia din fața lui era… prea reală.
A făcut câțiva pași, aproape fără să-și simtă picioarele.
Călin l-a urmat, ținându-l strâns de mână.
Când s-a apropiat, femeia a ridicat privirea și s-a încordat. Ochii i s-au mărit ușor, apoi a vrut să se întoarcă cu spatele.
— Doamnă… a spus Artur, cu vocea gâtuită.
Femeia s-a oprit.
S-a uitat la el mai atent, apoi la copil.
Fața i s-a schimbat.
— Nu… nu se poate, a șoptit ea.
Artur a simțit că îi cade lumea în cap.
— Ana?
Femeia a început să tremure. A dus mâna la gură și lacrimile i-au țâșnit din ochi.
— Artur… a spus ea abia auzit.
Călin s-a uitat de la unul la altul, fără să înțeleagă, dar cu inima bătându-i tare.
— Tati… mama?
Artur s-a prăbușit în genunchi în fața lor. A cuprins-o pe femeie de umeri, simțind sub degete oasele ieșite prin hainele subțiri.
— Tu ai murit, a spus el răgușit. Am îngropat-te. Am fost la mormânt. Am plâns ani de zile.
Ana a izbucnit în plâns.
— Am fost declarată moartă… dar n-am murit.
Au stat jos, pe o bordură, iar povestea a ieșit la iveală, bucată cu bucată.
În urmă cu doi ani, Ana fusese atacată într-o parcare. Lovită, lăsată inconștientă, fără acte. Ajunsese la spital fără identitate. După câteva zile, fusese externată ca persoană fără adăpost. Fără memorie clară. Fără să știe cine este.
Când și-a revenit, nu mai avea pe nimeni.
Ajunsese pe străzi. Dormise prin gări. Cerșise ca să mănânce. Încercase să spună cine este, dar nimeni n-o crezuse.
— Am încercat să ajung acasă… dar nu-mi aminteam adresa. Doar chipul lui Călin, a spus ea, strângând mâna copilului.
Călin s-a lipit de ea, cu ochii plini de lacrimi.
— Mamă… te-ai întors.
Artur a dus-o direct la spital. Apoi acasă.
Vestea s-a răspândit repede. Medici, poliție, acte refăcute. Analizele au confirmat ce știau deja inimile lor.
Era Ana.
Artur a închis pentru o vreme afacerile. Banii nu mai contau. Doar familia.
Ana a avut nevoie de luni de recuperare. De mâncare caldă. De somn. De liniște.
Într-o seară, stăteau toți trei la masă, mâncând ciorbă făcută de ea.
— Tati, a spus Călin zâmbind, ți-am zis eu.
Artur a privit-o pe Ana. Slăbită, dar vie. Schimbată, dar acolo.
— Da, puiule… ai avut dreptate.
Uneori, viața nu întoarce morții din mormânt.
Dar îți dă înapoi ce credeai pierdut pentru totdeauna.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.