Ușa dulapului a scârțâit ușor, de parcă cineva o testa fără să vrea să se trădeze.
Am simțit cum Mara tremură în brațele mele.
Am închis ochii o secundă și mi-am ținut respirația.
Apoi, brusc, telefonul meu a vibrat.
Un sunet slab, dar în liniștea aceea părea un tunet.
Pașii din fața dulapului s-au oprit.
Vocea a devenit aspră. Nervos de aspră.
„Ioana… ieși.”
N-am mișcat.
Telefonul a vibrat din nou.
Cu mâna liberă, l-am scos din buzunar, cu mișcări lente, disperate.
Un mesaj.
De la Andrei.
„Am aterizat acum la Cluj. Ajung acasă mâine dimineață. Vă iubesc.”
Mi s-au tăiat picioarele.
Am simțit cum realitatea se rupe în două.
Omul din casa mea nu era soțul meu.
Mara mi-a prins gâtul cu brațele mici.
„Mami… ți-am zis,” a șoptit.
Dincolo de ușă, respirația cuiva devenise grea.
Mânerul dulapului s-a smucit din nou.
Atunci am făcut singurul lucru care mi-a trecut prin cap.
Am sunat la 112.
Cu telefonul lipit de piept, am apăsat apelul și am șoptit: „Ajutor. Un bărbat a intrat în casa mea. Suntem ascunse în dulap.”
Operatorul mi-a spus să nu închid.
În acel moment, ușa dulapului a fost trasă brusc.
Lumina din sufragerie a năvălit peste noi.
Un bărbat necunoscut stătea în fața mea.
Avea o geacă închisă la culoare și ochi reci, fixați pe mine.
Pentru o fracțiune de secundă, a părut surprins.
Apoi a zâmbit.
Un zâmbet strâmb.
„Doar voiam să verific ceva,” a spus.
N-a apucat să mai spună nimic.
Sirenele s-au auzit din stradă.
Aproape.
Foarte aproape.
Fața lui s-a schimbat instant.
A înjurat printre dinți și a făcut un pas înapoi.
Apoi a fugit.
Ușa de la intrare s-a trântit.
Am căzut în genunchi, strângând-o pe Mara la piept, în timp ce vocea de la telefon îmi spunea să rămân pe loc.
Poliția a ajuns în mai puțin de trei minute.
Au verificat casa, strada, camerele vecinilor.
Bărbatul fusese văzut de câteva ori în zonă. Se dădea drept soț întors din delegație. Învățase detalii. Nume. Ore.
Intrase în mai multe curți.
În două cazuri, reușise.
În seara aceea, instinctul unei fetițe de șase ani ne-a salvat viața.
Când Andrei a ajuns acasă a doua zi, m-a găsit stând pe canapea, cu Mara adormită pe pieptul meu.
N-am plâns.
Doar l-am strâns în brațe mai tare decât o făcusem vreodată.
De atunci, ascult altfel.
Nu doar ce se spune.
Ci cum se spune.
Iar când Mara îmi spune „Mami, ceva nu e în regulă”, n-o mai contrazic niciodată.
Pentru că uneori, adevărul vine din cele mai mici voci.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.