Ana a oprit căruciorul și s-a aplecat să stoarcă mopul. Liniștea din capătul coridorului era atât de densă, încât parcă se lipea de pereți. Dani a rămas câțiva pași în urmă. Se uita la ușa aceea ca la o poveste nerostită.
— Mamă… — a șoptit.
— Stai aici — i-a răspuns Ana, fără să se întoarcă.
Dar Dani a făcut un pas. Apoi încă unul. A lipit urechea de ușă. Nu se auzea nimic, doar un țiuit slab, ca o inimă mecanică. A ridicat bețișoarele tobei, ezitant. Nu voia să facă gălăgie. Voia doar să vadă dacă sunetul poate umple golul.
A bătut o dată. Încet. Un „dum” mic, aproape timid.
Ana s-a întors brusc.
— Dani!
Prea târziu. Ușa s-a deschis, iar o asistentă a apărut în prag, surprinsă. În spatele ei, patul, aparatele, trupul nemișcat al Elenei. Iulian era acolo, aplecat, cu fruntea sprijinită de mâna soției.
— Îmi pare rău… — a început Ana, roșie la față. — Copilul…
Iulian s-a uitat la Dani. Nu cu supărare. Cu o oboseală adâncă.
— E în regulă — a spus încet. — Poate sta puțin.
Ana a rămas în prag, neîndrăznind să intre. Dani, cu toba la piept, s-a apropiat de pat. Se uita la Elena ca la cineva care doarme prea adânc.
— Doamna e tristă — a spus el, simplu.
Iulian a simțit cum i se strânge gâtul.
— Doarme — a murmurat. — De mult.
Dani a dat din cap. Apoi, fără să ceară voie, a ridicat bețișoarele și a început să bată. Nu tare. Ritmat. Un cântec copilăresc, repetitiv, ca o inimă mică ce învață să țină pasul.
Ana a dus mâna la gură, speriată. Asistenta a făcut un pas, dar Iulian a ridicat palma. Ceva în sunetul acela îl țintuia pe loc.
„Dum-dum. Dum-dum.”
Monitoarele au clipit. Un medic, atras de schimbare, a intrat în grabă. A privit ecranele, apoi pe Elena.
— Stați… — a spus.
Degetele Elenei s-au mișcat. Abia sesizabil. O tresărire. Apoi încă una.
Iulian a simțit cum îi cedează genunchii.
— Elena… — a șoptit.
Dani a continuat. A schimbat ritmul, după cum îl simțea. Toba nu mai era jucărie. Era punte.
Ochii Elenei s-au mișcat sub pleoape. Respirația i s-a schimbat. Un oftat. O lacrimă.
— Chemați echipa! — a strigat medicul.
În câteva secunde, salonul s-a umplut. Comenzi, pași, voci. Iulian a fost tras ușor într-o parte. Ana și-a strâns copilul la piept, tremurând.
— Ce-ai făcut, puiule? — a șoptit.
— Am cântat — a răspuns el. — Așa, ca să se întoarcă.
După ore care au părut o viață, medicul a ieșit. Zâmbea.
— A reacționat. E trezită. Slab, dar conștient.
Iulian a izbucnit în plâns, fără rușine. A intrat din nou în salon. Elena îl privea. Obosită. Vie.
— Te-am auzit — a spus ea, cu o voce ca un fir de ață. — Și… copilul.
Zilele următoare au fost un miracol muncit. Recuperare, lacrimi, pași mici. Iulian venea zilnic. Și zilnic, Dani bătea toba, la aceeași oră.
Când Elena a putut sta în picioare, l-a chemat pe Dani.
— Ție îți datorez drumul înapoi — i-a spus.
Iulian a aflat atunci povestea Anei. Salariul mic. Chiria. Grijile.
Nu a făcut scandal. A făcut ce știa mai bine, dar cu inimă: i-a cumpărat Anei un apartament modest, i-a asigurat lui Dani o școală bună și i-a oferit un loc de muncă mai bun, cu program omenesc. Fără vorbe mari. Fără pancarde.
Ani mai târziu, Elena mergea pe picioarele ei. Iar într-o sală mică din București, un băiat cânta la tobe adevărate.
Pe primul rând, doi oameni ascultau cu ochii în lacrimi.
Uneori, imposibilul începe cu un sunet mic.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.