Am făcut un pas înainte. Apoi încă unul.
Muzica se auzea încă, dar parcă din ce în ce mai departe. Mi-am lăsat geanta jos, lângă perete, și m-am apropiat de sora mea. I-am atins umărul ușor.
— Ana… — am șoptit.
S-a trezit speriată, a tras pătura peste ea și s-a ridicat brusc în șezut. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi, dar n-a scos niciun sunet. Doar a dat să se ridice, ca și cum trebuia să-și ceară scuze că ocupă locul.
— Stai jos, — i-am spus calm. — Nu te ridica.
În jur, râsetele s-au stins. Fiul meu s-a întors, cu paharul suspendat în aer.
— Mamă? — a spus, mirat. — Tu… ce cauți aici?
L-am privit drept în ochi. Nu l-am recunoscut. Nu era copilul pentru care muncisem nopți întregi, spălasem scări și îngrijisem bătrâni în străinătate.
— Eu caut adevărul, — i-am răspuns.
M-am întors spre invitați. Oameni bine îmbrăcați, cu fețe curioase.
— Vă rog să mă ascultați un minut, — am spus tare. — Casa asta a fost cumpărată din banii mei. Fiecare leu. Am trimis bani ani la rând, ca sora mea să aibă un acoperiș deasupra capului.
Fiul meu a încercat să râdă.
— Mamă, nu e momentul…
— Ba e momentul, — l-am întrerupt. — Pentru că femeia de la ușă nu e nicio servitoare. E sora mea. Proprietara casei.
Un murmur a străbătut holul.
Ana tremura. I-am luat mâna și am ajutat-o să se ridice. Era slabă, cu umerii aduși, de parcă ani întregi fusese micșorată de rușine.
— Spune-le, Ana, — i-am zis încet. — Spune-le cum trăiești aici.
A clătinat din cap.
— Nu trebuie… — a șoptit. — Lasă…
Atunci m-am întors din nou spre fiul meu.
— De ce doarme sora mea pe covoraș?
A tăcut.
— De ce se spală cu apă rece? De ce mănâncă resturi? — am continuat. — Pentru că tu i-ai spus că e „datoare” pentru că stă aici?
Fața i s-a înroșit.
— Mamă, casa e pe numele meu acum…
Am scos din buzunar un plic îngălbenit. L-am ridicat în aer.
— Contractul de donație, — am spus. — Cu o clauză clară: casa nu poate fi vândută și nici trecută pe alt nume fără acordul meu. Și mai e ceva.
Am făcut semn către ușă. Din prag a intrat un bărbat în costum simplu. Un notar din oraș.
— Bună seara, — a spus calm. — Am venit pentru clarificări.
Invitații se uitau unii la alții. Nimeni nu mai râdea.
Notarul a deschis mapa și a citit, pe scurt, actele. Casa revenea legal Anei. Iar fiul meu… nu avea niciun drept.
— Petrecerea s-a terminat, — am spus. — Vă rog să plecați.
Unul câte unul, invitații au ieșit, cu privirea în pământ.
Fiul meu a rămas în mijlocul holului.
— Unde să mă duc? — a întrebat, cu voce joasă.
— Așa cum ai lăsat-o pe mătușa ta, — i-am răspuns. — Să te descurci.
În acea seară, am aprins focul în sobă, am pus o pătură groasă pe canapea și i-am făcut Anei un ceai cald. A plâns mult. Eu am stat lângă ea.
Casa aceea nu mai era un loc al umilinței.
Era din nou acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.