Sub blana îmbibată de zăpadă și sânge, lupoaica avea o rană adâncă în abdomen. Dar nu asta a îngrozit-o cel mai tare pe femeie.
În jurul rănii era prins ceva care nu avea ce căuta acolo.
Sârmă.
Groasă, ruginită, strânsă ca un laț. O capcană improvizată, lăsată de cineva fără milă. Lupoaica încercase să se elibereze, se zbătuse, probabil ore întregi, până când frigul și pierderea de sânge o doborâseră.
Femeia a dus mâna la gură. I-a tremurat tot corpul.
Puii au mârâit încet, speriați. Nu agresiv. Disperați.
— Liniște… a șoptit ea, fără să-și dea seama că vorbește cu ei. Nu vă fac nimic.
Pentru o clipă, a fost cuprinsă de panică. Era singură, noapte, viscol, lupi. N-avea nimic la ea în afară de telefon, o pătură veche și un cuțit mic de la trusa mașinii.
A vrut să se ridice.
Și atunci a simțit ceva ciudat.
Lupoaica, cu ultimele puteri, și-a întors capul și a privit-o direct în ochi.
Nu era ură. Nu era furie.
Era o privire pe care o știa prea bine.
Aceeași privire pe care o avusese fiul ei, pe patul de spital, când nu mai putea vorbi.
Rugăminte.
Femeia a izbucnit în lacrimi.
— Doamne… a șoptit. Nu iar.
A scos pătura din portbagaj și a aruncat-o ușor peste pui. Apoi, cu mâinile înghețate, s-a aplecat din nou spre lupoaică. Cuțitul îi tremura. Sârma era înfiptă adânc.
A tras încet. O dată. A doua oară.
Lupoaica a gemut slab.
— Știu… știu… a murmurat femeia. Mai puțin… mai puțin…
Nu știa cât a trecut. Minute sau zeci de minute. Degetele îi erau amorțite, genunchii uzi de zăpadă. Dar, într-un final, sârma a cedat.
Lupoaica a rămas nemișcată.
Femeia a simțit că i se rupe ceva în piept.
— Nu… te rog…
Atunci, animalul a tras aer adânc. Un sunet slab, dar viu.
Puii au început să se miște sub pătură.
Femeia a sunat la 112, apoi la un ocol silvic din zonă. A explicat printre lacrimi ce găsise. A rămas lângă animale până când farurile unei mașini au apărut prin viscol.
Pădurarii au venit repede. Au încărcat lupoaica pe o targă improvizată. Unul dintre bărbați s-a uitat la femeie și a dat din cap, cu respect.
— Ați făcut ce nu mulți ar fi avut curajul să facă.
Când totul s-a terminat, femeia a rămas singură lângă cruce.
Zăpada cădea mai liniștită acum.
A atins lemnul rece și a șoptit:
— Azi am salvat o mamă… așa cum n-am putut să vă salvez pe voi.
Vântul a bătut ușor, ca un răspuns.
Iar pentru prima dată după mulți ani, femeia nu s-a mai simțit complet singură.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.