Iulian s-a apropiat cu pași mari, simțind cum furia i se adună în stomac. Gazonul fusese refăcut cu mii de lei. Costumul copiilor era distrus. Regulile erau clare.
„Clara!”, a strigat el.
Bona s-a întors brusc. Zâmbetul i s-a stins. Copiii s-au oprit pe loc, iar râsetele au murit dintr-o dată.
„Domnule Havrileț…”, a spus ea încet.
Iulian s-a uitat la noroi, apoi la hainele lor, apoi din nou la ea.
„Știi foarte bine că nu permit așa ceva. Casa asta nu e un loc de joacă în mocirlă.”
Luca s-a apropiat instinctiv de Clara și i-a prins mâna. Matei și Ana au făcut la fel.
Gestul l-a lovit pe Iulian mai tare decât noroiul.
„Intrați în casă”, a spus scurt. „Toți.”
Copiii au intrat cu capetele plecate. Clara a rămas.
„Ești concediată”, a spus el fără să ridice vocea. „Îți plătesc ziua de azi și poți pleca.”
Clara a închis ochii o clipă. Apoi a respirat adânc.
„Înainte să plec… vă rog să mă lăsați să vă spun ceva.”
Iulian a vrut să refuze. Dar ceva în vocea ei l-a oprit.
„Spune.”
„Astăzi, la școală, doamna învățătoare m-a sunat. Luca nu vorbește cu nimeni. Matei are crize de plâns. Ana se sperie de orice zgomot mai tare.”
Iulian a încremenit.
„Copiii dumneavoastră sunt cuminți. Prea cuminți. Le e frică să nu greșească. Le e frică să nu supere.”
A făcut un pas spre el.
„Când a început ploaia, Ana m-a întrebat dacă e voie să simtă noroiul. A zis că nu știe cum se simte… pentru că nu i s-a permis niciodată.”
Iulian a simțit cum i se strânge pieptul.
„Știți ce au făcut în baltă?” a continuat Clara, cu ochii umezi. „Au râs. Pentru prima dată fără să se uite peste umăr.”
În acel moment, ușa s-a deschis. Ana a apărut, murdară și cu ochii mari.
„Tati… am greșit?”
Iulian s-a lăsat pe vine fără să-și dea seama. Noroiul de pe costum nu mai conta.
„Nu, puiule…”, a spus răgușit. „Tati a greșit.”
A privit-o pe Clara.
„De ce nu mi-a spus nimeni că le e frică?”
„Pentru că le-ați dat totul… mai puțin timp și voie să fie copii.”
Tăcerea a căzut peste curte.
Iulian s-a ridicat.
„Clara… nu ești concediată.”
Ea a clipit surprinsă.
„De mâine… vreau să-i mai lași să se murdărească. Să râdă. Să fie copii.”
Luca a sărit în brațele lui. Matei l-a urmat. Ana i-a prins gâtul cu mâinile pline de noroi.
Iulian a zâmbit pentru prima dată după mulți ani.
Gazonul putea fi refăcut.
Dar copilăria… nu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.