Mihai a închis încet fermoarul genții, cu mâinile ușor tremurânde. Imaginea din medalion îi rămăsese lipită de minte. Bărbatul din fotografie semăna izbitor cu tatăl lui, doar că era mai în vârstă. Mult mai în vârstă.
A stat pe scaun câteva minute bune, fără să miște un deget.
Nu avea nicio explicație logică.
Seara, a deschis din nou camerele. Ana îi citea lui Petru o poveste, cu voce caldă, răbdătoare. Copilul râdea, îi atingea fața, îi spunea stâlcit pe nume. Era o imagine de familie. Prea… naturală.
În noaptea aceea, Mihai n-a dormit.
A doua zi, a decis să o urmărească atent, dar nu prin camere. Cu ochii lui. A observat lucruri mărunte: felul în care îi pregătea copilului micul dejun, exact așa cum îi plăcea lui; cum îi aranja hainele, cu o grijă care depășea o simplă fișă de post; cum îi vorbea despre el, tatăl, mereu cu respect, niciodată cu frică.
Într-un moment de liniște, Ana a ieșit în curte cu copilul. Mihai i-a urmărit de la fereastră. A văzut-o ștergându-și o lacrimă, crezându-se singură.
Atunci a știut că trebuie să afle adevărul.
Seara, după ce Petru a adormit, Mihai a chemat-o în birou. Nu era furios. Era obosit.
— Ana, trebuie să vorbim, a spus calm.
Fata a încremenit o clipă. Apoi a dat din cap.
Mihai a scos medalionul și l-a pus pe birou.
Ana s-a albit la față.
— De unde aveți asta? a șoptit.
— Din geanta ta. Spune-mi cine sunt oamenii din poză.
Ana s-a așezat încet pe scaun. I-au dat lacrimile.
— Bărbatul… e bunicul meu, a spus ea. Iar femeia e mama mea.
Mihai a simțit cum îi bate inima în gât.
— Tatăl meu, a continuat Ana, a fost muncitor pe un șantier unde compania dumneavoastră făcea angajări acum peste 30 de ani. A murit într-un accident. Nimeni n-a răspuns atunci. Mama mea a crescut singură, cu greu. Bunicul… bunicul ne-a ținut pe amândouă.
Mihai a închis ochii.
Știa exact despre ce accident vorbea.
— Mama mea v-a văzut într-o zi la televizor, a spus Ana. A recunoscut numele. A știut că sunteți fiul omului care semnase documentele atunci.
— Și de ce ai venit aici? a întrebat el, cu voce joasă.
Ana l-a privit drept în ochi.
— Nu pentru bani. Nici pentru răzbunare. Am vrut doar să vă văd copilul. Să mă asigur că e crescut cu dragoste. Pentru că, oricât ar părea de ciudat… suntem legați.
Tăcerea a fost grea.
Mihai s-a ridicat și a mers spre fereastră. Toată viața lui fusese construită pe control, pe frică, pe ziduri ridicate prea sus. Și, fără să-și dea seama, rănise oameni.
— Știi… a spus el, întorcându-se, tatăl meu n-a vorbit niciodată despre acel accident. Dar eu am știut mereu că a fost ceva murdar acolo.
A scos un plic din sertar.
— Aici sunt 200.000 de lei. Pentru mama ta. Nu ca să cumpăr iertare. Ci ca să repar ce se mai poate.
Ana a izbucnit în plâns.
— Vreau să rămâi, a continuat el. Dacă mai vrei. Nu ca bonă supravegheată. Ci ca om de încredere.
Ana a dat din cap, printre lacrimi.
În zilele următoare, camerele au fost demontate. Una câte una.
Casa a devenit mai liniștită. Mai caldă.
Iar Mihai, milionarul care nu avea încredere în nimeni, a învățat cea mai grea lecție a vieții lui: uneori, adevărata avere nu e să vezi tot, ci să simți când cineva îți întinde o mână sinceră.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.