…pachete ordonate cu grijă, legate cu sfoară subțire și învelite în ziar.
Pentru o clipă, nimeni n-a spus nimic.
Agentul a clipit de câteva ori, neîncrezător. Se aștepta la orice: bani, bijuterii, ceva ilegal. Dar nu la asta.
— Ce sunt astea? a întrebat, mai încet acum.
Bunica a oftat adânc. Părea că, odată deschisă valiza, toată puterea i se scurge din umeri.
— Mâncare, a spus ea cu voce joasă.
Unul dintre agenți a desfăcut un pachet. Înăuntru erau sarmale, împachetate cu grijă, puse una lângă alta. Alt pachet ascundea cozonac, tăiat felii groase. Mai departe, borcane mici cu zacuscă, dulceață de prune, miere din sat. Chiar și câteva pere uscate, puse într-o pungă de pânză.
— Doamnă… a murmurat agentul tânăr. Știți că nu aveți voie cu așa ceva în bagajul de cală.
Femeia a dat din cap.
— Știu. Dar n-am avut ce face.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Copiii mei muncesc de dimineață până seara. N-au timp. N-au bani mulți. Iar nepoții… mănâncă ce apucă. Am vrut să le duc ceva de acasă. Ceva adevărat.
A strâns basmaua între degete.
— Am pensie mică. După ce plătesc lumina și gazul, mai rămân câțiva lei. Dar astea… astea le-am făcut eu. Din grădina mea. Din mâinile mele.
În jur, lumea începuse să asculte.
O femeie din spate și-a dus mâna la gură. Un bărbat mai în vârstă a oftat adânc.
Agentul s-a uitat din nou la valiză. Pe scanner, pachetele dense arătaseră suspect. În realitate, erau doar bucăți de dor.
— Unde mergeți? a întrebat el.
— La Cluj, a răspuns ea. De acolo, mai departe. N-am mai fost de trei ani.
— Și de ce atâta frică? De ce n-ați spus ce e în valiză?
Bunica a ridicat privirea pentru prima dată.
— Pentru că mi-era teamă că mi le luați. Și-atunci… ce le mai duc?
Vocea i s-a frânt.
Agentul a făcut un pas în spate. Nu mai vedea o suspectă. Vedea o bunică din orice sat din România.
A chemat șeful de tură. I-a explicat situația. Au discutat câteva minute, în șoaptă.
Regulile erau clare.
Dar viața, nu.
Șeful s-a apropiat de femeie.
— Doamnă, oficial, n-aveți voie cu mâncare gătită. Dar putem face o excepție. O parte va trebui aruncată. Restul, dacă e bine ambalat, merge.
Bunica a izbucnit în plâns.
— Mulțumesc… mulțumesc din suflet.
Agentul tânăr a ajutat-o să repacheteze. A ales cu grijă ce rămâne. A pus la loc cozonacul, borcanele bine închise, mierea.
— Sarmalele… din păcate…
— E-n regulă, a spus ea. Le mai fac.
Când a tras fermoarul valizei, a făcut-o cu mâna tremurândă, dar cu inima mai ușoară.
La poartă, înainte să plece, s-a întors.
— Să știți… a zis ea agentului, că ați făcut un bine mare azi.
El a zâmbit stânjenit.
— Drum bun, bunico.
Avionul a decolat.
Iar într-un apartament din Cluj, câteva ore mai târziu, doi copii aveau să guste pentru prima dată, după mult timp, mâncare „ca la bunica”.
Nu dintr-o valiză suspectă.
Ci dintr-o valiză plină de dragoste.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.