…reportajul nu s-a oprit la aplauze.
După câteva secunde de liniște, pe ecran a apărut un clip filmat cu telefonul, ușor tremurat. Era noaptea incendiului.
Se vedea holul spitalului plin de fum. Se auzeau alarmele, țipetele, pașii grăbiți.
Și apoi… eu.
Cu halatul afumat, părul prins la repezeală, un copil legat la piept și altul lăsat în pătuțul improvizat de lângă cabinet. Trăgeam tărgi, ghidam pacienți, strigam ordine, fără să mă opresc.
Prezentatorul vorbea calm, dar fiecare cuvânt apăsa greu.
„În acea noapte, Elena Popescu era singură acasă cu gemenii. Nu avea cu cine să-i lase. I-a luat cu ea la spital.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul când am revăzut imaginile.
„Când incendiul a izbucnit, majoritatea personalului era blocată într-o altă aripă. Elena a rămas cu pacienții imobilizați.”
A urmat lista. Una câte una. Douăzeci și șapte de vieți.
O femeie în scaun rulant. Un bătrân cu mască de oxigen. Un copil speriat.
Nimeni nu știa că, între două salvări, mă întorceam din când în când să verific dacă Maria și Andrei respiră liniștiți.
În platou, invitații aveau ochii în lacrimi.
Pe ecran a apărut apoi un document oficial.
„Pentru faptele sale, Ministerul Sănătății îi acordă Elenei Popescu cea mai înaltă distincție civilă și un premiu în valoare de 100.000 de lei.”
Un murmur a străbătut sala.
Dar lovitura finală abia venea.
Prezentatorul s-a uitat direct în cameră.
„Și pentru că povestea nu este doar despre eroism, ci și despre dreptate, menționăm că, în urma abandonului familial, instanța a decis deschiderea procedurii de divorț și stabilirea pensiei alimentare.”
Pe ecran a apărut suma.
4.000 de lei lunar, plus restanțe.
Și numele tatălui.
Călin Popescu.
La vila mamei lui, liniștea s-a spart.
Telefonul a început să sune. Mesaje. Apeluri. Prieteni care evitau privirea. Cunoștințe care întrebau „ce s-a întâmplat”.
Mama lui, Doina, stătea rigidă pe canapea.
Pentru prima dată, nu mai avea control.
Eu am închis televizorul.
Maria dormea. Andrei își strângea pumnul mic în aer.
Am zâmbit.
Nu din răzbunare.
Ci din ușurare.
Pentru că adevărul ieșise la lumină.
Pentru că nu mai eram femeia părăsită dintr-un apartament mic.
Eram o mamă care a mers mai departe.
O femeie care nu s-a lăsat frântă.
Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că viitorul nu mai sperie.
Mirosea a lapte cald și a liniște.
Și era al nostru.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.