Andrei a încercat să sune. O dată. De două ori. De trei ori. Telefonul suna, dar eu nu răspundeam. Nu din răzbunare. Ci pentru că în sfârșit tăceam după ani în care am înghițit.
Antonia a început să țipe. Că e o rușine. Că ce fel de femeie sunt. Că o să afle tot blocul. O vecină a scos telefonul și filma. Alta șușotea: „Păi nu era nora patroana?”
Agenții de pază au rămas calmi. Cronometrau timpul. Zece minute. Opt. Cinci.
Andrei a început să adune lucruri în grabă. Sacoul cel nou. Pantofii scumpi. Sticla de vin desfăcută. Antonia își îndesa bijuteriile într-o geantă, plângând și blestemând.
— După tot ce-am făcut pentru tine! a urlat ea. Ți-am dat un nume! O familie!
În brutărie, am închis laptopul. Am ieșit afară. Aerul era rece, dar curat. Nu mirosea a făină. Mirosea a libertate.
Cu șase ani în urmă, când l-am cunoscut pe Andrei, nu aveam nimic. Doar un cuptor vechi și o rețetă de pâine de la bunica. Am muncit pe rupte. Am crescut încet. Am plătit taxe, salarii, chirii. Am pus fiecare leu deoparte.
El spunea mereu că suntem „o echipă”. Dar echipa mea muncea, iar a lui cheltuia.
Când am cumpărat apartamentul, actele erau pe numele meu. Notarul m-a întrebat dacă sunt sigură. Am zis da. Ceva în mine știa deja.
La blocul de lux, ușa s-a închis în urma lor. Antonia a izbucnit în plâns pe trotuar. Andrei stătea cu privirea în gol, cu o sacoșă în mână.
— Hai acasă la mine, mamă, a murmurat el.
„Acasă” era garsoniera veche, cu mobilă scorojită. Cea pe care o numise „gaură”.
În seara aceea, am ajuns și eu acasă. În apartamentul meu adevărat. Cel mic, de deasupra brutăriei. Mi-am făcut un ceai. Am stat pe canapea și am simțit pentru prima dată liniște.
Dimineața, Andrei a venit. Cu flori. Cu scuze. Cu promisiuni.
— Nata, mama nu a vrut să te jignească. A fost doar o glumă… Tu știi cum e ea.
L-am privit calm. Nu mai simțeam furie. Doar claritate.
— Știu cum e ea. Știu și cum ești tu. Și mai știu ceva: nu vreau o viață în care trebuie să-mi cer scuze că muncesc.
I-am întins plicul. Actele de divorț.
A plecat fără scandal. Fără dramă. Ca un om care a pierdut ceva ce credea că i se cuvine.
După câteva luni, am vândut apartamentul de lux. Am deschis a doua brutărie. Am angajat oameni. Am pus o pancartă simplă pe perete: „Pâinea se face cu muncă, nu cu dispreț”.
În fiecare dimineață, când intru și simt mirosul de pâine caldă, zâmbesc.
Da. Încă miros a făină.
Și nu m-am simțit niciodată mai demnă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.