Am rămas mult timp cu bancnota aceea în palmă, de parcă ar fi fost fierbinte. Era un leu vechi, din aceia pe care îi vezi doar prin sertare uitate sau prin colecțiile bunicilor. Colțurile erau roase, cerneala ștearsă. N-avea nicio valoare reală. Sau cel puțin așa credeam.
Câteva ore mai târziu, Andrei s-a trezit și m-a întrebat de ce sunt așa palidă. I-am povestit totul. A ascultat în tăcere, apoi mi-a spus simplu:
„Caută. Oamenii nu spun lucruri de genul ăsta degeaba.”
În seara aceea, acasă, am început să caut numele Elena Stoica. La început, nimic. Apoi, după mai multe încercări, am găsit un articol vechi, dintr-un ziar local, de prin anii ’90.
Titlul m-a făcut să-mi înghețe sângele:
„Femeia care a donat tot pentru a salva un spital de la închidere”.
Era ea.
Articolul povestea cum Elena Stoica, contabilă toată viața, fără familie apropiată, donase o sumă uriașă pentru renovarea unei secții de urgență dintr-un spital județean din Moldova. Își vânduse casa, economiile, tot. Singura condiție: numele ei să nu fie pus nicăieri.
Am continuat să citesc. La final, scria că Elena păstrase o singură bancnotă din prima leafă primită ca tânără, considerând-o „norocul ei”.
Am simțit un nod în gât.
A doua zi, am mers la spital și am întrebat de ea. Mi-au spus că fusese transferată într-un centru de îngrijire. Am mers acolo imediat.
Am găsit-o într-un salon mic, luminat slab. Când m-a văzut, a zâmbit.
„Ai căutat”, a spus.
I-am strâns mâna și am izbucnit în plâns. I-am spus că știu totul. Că am citit. Că nu înțeleg de ce eu.
M-a privit calm.
„Pentru că tu ai văzut un om, nu un pat gol.”
A murit două zile mai târziu.
La o săptămână după înmormântare, am fost contactată de un notar. Elena îmi lăsase mie bancnota aceea… și dreptul de a decide ce se întâmplă cu o fundație mică, pe care o înființase demult și care nu mai fusese folosită.
Nu erau milioane. Dar erau suficienți bani ca să ajute.
Astăzi, la un an de atunci, Andrei merge din nou. Eu nu mai sunt aceeași. Cu banii aceia, am început să duc mâncare caldă bătrânilor singuri din spitale. Am pus un afiș mic, scris de mână, la intrarea într-un salon din Spitalul Județean:
„Dacă nu are nimeni grijă de tine, suntem noi aici.”
În sertarul meu, bancnota veche de un leu stă într-o ramă simplă.
Nu ca amintire.
Ci ca promisiune.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.