Nu mai era cale de întoarcere.
Am simțit cum îmi tremură mâinile, dar vocea îmi era surprinzător de calmă. Le-am spus tuturor, fără ocolișuri, ce auzisem în sala mică de lângă bucătărie. Am repetat cuvintele exact așa cum fuseseră rostite. Fără să le îndulcesc. Fără să le schimb.
Sala mare a hotelului a început să forfotească. Cineva a scăpat un pahar. O mătușă a oftat tare. Pe pereți erau agățate ștergare românești și un banner simplu cu „Casă de piatră!”, dar parcă toate deveniseră dintr-odată grele, apăsătoare.
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Maria, nu e adevărat… ai înțeles greșit… — a bâiguit el.
L-am privit drept în ochi. Patru ani. Patru ani de promisiuni, de planuri, de seri în care vorbeam despre viitor. Și totuși, în fața mea era un străin.
— Am înțeles perfect — i-am spus. — Și mai ales am înțeles de ce te grăbeai cu nunta. De ce voiai să-ți trec firma pe numele tău. De ce întrebai mereu de acte, de procuri, de hârtii.
Elena s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Minte! — a strigat. — Vrea să ne facă de râs!
Atunci am zâmbit pentru prima dată.
— Nu eu v-am făcut de râs. Voi ați făcut-o singuri.
Am scos din plicul alb pe care îl aveam lângă buchet câteva foi. Le-am ridicat ușor, să le vadă toți.
— Astea sunt actele firmei mele. Și aici e un contract de căsătorie. Unul pe care Andrei a refuzat să-l semneze. Acum cred că toată lumea înțelege de ce.
Un val de șoapte a trecut prin sală. Tatăl lui Andrei se uita în podea. Unchiul meu m-a privit cu mândrie. Prietenele mele aveau lacrimi în ochi.
— Nunta se oprește aici — am spus clar. — Dar nu viața mea.
Am întors spatele altarului. Muzica s-a oprit brusc. În urma mea, Andrei striga ceva, dar nu mai auzeam. Inima îmi bătea tare, dar pentru prima dată nu de frică. Ci de eliberare.
Am ieșit afară, în aerul rece de munte. Soarele de după-amiază lumina parcarea hotelului. Mi-am scos pantofii cu toc și am simțit asfaltul rece sub tălpi. Am râs. Un râs scurt, sincer, care mi-a zguduit tot corpul.
Mai târziu, am mers cu familia la o masă simplă, la un restaurant mic din centru. Am mâncat ciorbă caldă și pâine proaspătă. Am vorbit. Am plâns. Am respirat din nou.
În următoarele luni n-a fost ușor. Au fost zvonuri. Au fost telefoane. Au fost încercări disperate de „împăcare”. Dar firma a rămas a mea. Munca mea. Moștenirea tatălui meu.
Un an mai târziu, stăteam în biroul meu, privind dealurile din jurul Brașovului. Firma mergea bine. Angajații mă respectau. Iar eu mă respectam pe mine.
Am învățat ceva atunci, în ziua nunții care n-a mai fost: dragostea adevărată nu cere să-ți vinzi sufletul pentru liniște. Și uneori, cel mai curajos „nu” e începutul celui mai frumos „da” pe care ți-l poți spune ție însăți.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprima