Liniștea a fost spartă de un murmur care s-a transformat rapid într-un vuiet. Oamenii se priveau între ei, neînțelegând. Ana a râs forțat, un râs subțire, care i s-a frânt la jumătate.
— Ce glumă proastă e asta? — a spus ea. — Elena face teatru. E geloasă.
Avocatul a răspuns calm, vocea lui răsunând din telefon ca un ciocan.
— Doamnă, clauza de anulare înseamnă că finanțarea se retrage imediat. Casa revine în procedură.
Mama a albit la față.
— Ce finanțare? — a întrebat ea. — Ana a plătit totul.
Am ridicat-o pe Mara în brațe. Încă tremura, dar își cuibărise capul la pieptul meu. I-am mângâiat părul și, pentru prima dată în seara aceea, am vorbit fără să-mi tremure vocea.
— Eu am plătit. Eu am scos casa din datorii. Am pus banii mei, câștigați muncind ani la rând în București, nu din povești. Am făcut-o ca să nu ajungem pe drumuri.
Un oftat colectiv a trecut prin sală.
— Minți! — a țipat Ana. — Spuneți-le că minte!
— Actele sunt pe numele doamnei Elena — a continuat avocatul. — Contractul de împrumut, plata integrală, tot.
Margareta s-a sprijinit de o masă, ca și cum i-ar fi cedat picioarele.
— De ce… de ce n-ai spus? — a șoptit ea.
Am zâmbit trist.
— Pentru că nu conta. Niciodată n-a contat ce fac eu. Conta doar cine strigă mai tare.
Ana a început să plângă, dar lacrimile ei nu mai impresiona pe nimeni. Invitații se retrăgeau încet, evitând privirile, șoptind între ei.
— Nu poți face asta — a spus ea. — E casa noastră!
— E casa mea — am corectat-o. — Și nu vreau să mai fie un loc unde un copil e lovit și nimeni nu spune nimic.
Am închis telefonul.
Am ieșit pe ușa mare, cu Mara în brațe. Aerul rece de seară ne-a lovit obrajii. În curte, luminile erau încă aprinse, dar pentru mine totul se terminase.
A doua zi, am mers cu un executor. Fără scandal. Fără țipete. Totul legal. Le-am dat termen să-și strângă lucrurile.
Nu m-am bucurat. Nu m-am răzbunat. Am simțit doar liniște.
După o lună, casa a fost vândută. Cu banii, am cumpărat o căsuță mică, la marginea Brașovului. Nimic spectaculos. O curte, un măr bătrân, o bucătărie luminoasă.
Într-o dimineață, Mara a vărsat din nou suc pe jos.
S-a uitat speriată la mine.
— Mamă… am stricat…
Am râs și am șters podeaua.
— Nu-i nimic, puiule. Asta e casa noastră. Aici nu se țipă. Aici nu se lovește.
M-a îmbrățișat strâns.
Și atunci am știut că, pentru prima dată, am ales bine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.