Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin a rămas așezat pe marginea patului, cu vechiul caiet în mâini. Nu mai auzeam televizorul. Îl oprise fără să-și dea seama.
— Otilia, vino puțin. Trebuie să vorbim.
Am intrat în cameră și am privit caietul.
— Ce ai găsit?
Mi-a arătat pagina pe care o citise.
Era o însemnare făcută cu doi ani în urmă, în seara în care primisem rezultatele investigațiilor medicale.
“Astăzi am aflat că sunt bine. Am ieșit din spital și am plâns în autobuz. Nu pentru că mi-a fost teamă de boală, ci pentru că mi-am dat seama că, dacă aș fi primit o veste rea, nu știam pe cine să sun ca să nu mă simt singură.”
Sub însemnarea mea era un bilețel scris de Miruna, pe care îl păstrasem fără să-i spun.
“Tati, te rog să vorbești mai mult cu mama. Ea spune că nu-i nimic, dar uneori o aud plângând când crede că dorm.”
Cătălin a citit de mai multe ori.
— Nu am știut că Miruna a scris asta.
— Nici nu trebuia să afli dintr-un caiet. Ar fi trebuit să observi singur.
Și-a trecut mâna peste față.
— Otilia, eu chiar nu am înțeles cât de rău era.
— Asta este problema. Nu ai înțeles pentru că nu ai vrut să te oprești din ceea ce făceai ca să mă asculți.
— Dar eu nu am vrut să te rănesc.
— Știu. Dar faptul că nu ai vrut nu înseamnă că nu m-ai rănit.
S-a ridicat și a început să meargă prin cameră.
— Am crezut că, dacă avem casă, serviciu și nu ne certăm, înseamnă că suntem bine.
— Eu nu mai eram bine de mult timp.
— De ce nu mi-ai spus că ai ajuns să depui actele?
Am zâmbit trist.
— Pentru că înainte să depun actele ți-am spus de zeci de ori că mă simt singură. Nu am început cu divorțul. Am început cu rugăminți.
Cătălin s-a așezat din nou.
— Mai există vreo șansă să reparăm ceva?
Am privit spre fereastră.
— Nu știu. Și nu vreau să-ți dau un răspuns doar ca să te liniștesc.
În următoarele zile, am continuat pregătirile pentru mutare. Cătălin nu m-a mai oprit și nici nu a mai încercat să mă convingă că exagerez.
Într-o seară, a venit în bucătărie când împachetam câteva farfurii.
— Pot să te ajut?
— Da. Pune-le pe cele de sus în cutia aceea.
A început să lucreze în tăcere.
— Otilia, vreau să-ți spun ceva. Am crezut că, dacă muncesc și aduc bani acasă, mi-am făcut partea. Nu mi-am dat seama că tu aveai nevoie de altceva.
— Aveam nevoie să fii lângă mine, nu doar în aceeași cameră.
— Știu acum.
— Cătălin, nu vreau să mă întorc acasă peste o lună și să descopăr că ai schimbat doar câteva obiceiuri până trece supărarea mea.
— Nu vreau să-ți cer să te întorci. Vreau să înțeleg ce am făcut și să mă schimb.
Am continuat să împachetăm.
În ziua mutării, Miruna a venit să mă ajute. Când a văzut cutiile, m-a îmbrățișat.
— Mamă, sunt mândră de tine.
Am zâmbit, dar mi-au dat lacrimile.
— Nu știu dacă am făcut bine, iubita mea.
— Ai făcut ce ai simțit că trebuie. Eu vreau doar să fii bine.
Cătălin ne-a ajutat să ducem lucrurile în garsonieră. Nu a făcut scandal, nu a ridicat vocea și nu a încercat să transforme despărțirea într-o ceartă.
Înainte să plece, a rămas în prag.
— Otilia, pot să te sun din când în când?
— Pentru lucrurile care țin de Miruna, bineînțeles. Pentru restul, avem nevoie de puțin timp.
A încuviințat și a plecat.
Primele săptămâni au fost grele. Garsoniera era mică, frigiderul bâzâia noaptea, iar uneori mă trezeam și întindeam mâna spre partea cealaltă a patului.
Mi-era dor de apartamentul nostru, de lucrurile pe care le cumpăraserăm împreună și chiar de unele obiceiuri ale lui Cătălin.
Dar nu-mi mai era dor să aștept în fiecare seară să se termine emisiunea ca să pot vorbi cu soțul meu.
Într-o sâmbătă, Miruna a venit să petreacă ziua cu mine.
Am făcut cafea, am pregătit ceva de mâncare și am stat de vorbă ore întregi.
La plecare, mi-a spus:
— Mamă, știi ce mi-am dat seama? Că eu nu am învățat de la voi cum trebuie să arate o căsnicie. Am învățat că oamenii pot sta împreună și fără să fie cu adevărat aproape.
Am îmbrățișat-o.
— Sper să înveți și că lucrurile se pot schimba. Că oamenii pot vorbi, pot cere ajutor și pot încerca să repare ce au stricat.
Între timp, Cătălin a început să meargă la consiliere individuală. După câteva săptămâni, m-a întrebat dacă aș accepta să participăm la câteva ședințe împreună.
Am fost de acord, dar i-am spus clar că nu însemna că renunț la divorț.
La prima întâlnire, a vorbit mai mult decât mă așteptasem.
— Am confundat liniștea cu lipsa problemelor. Dacă Otilia nu se certa, credeam că este mulțumită. Nu mi-am dat seama că renunțase să-mi mai spună ce o doare.
Consilierul l-a întrebat ce credea că pierdusem eu în anii aceia.
Cătălin a rămas mult timp pe gânduri.
— Cred că a pierdut sentimentul că are un partener. A ajuns să facă totul singură, chiar dacă eram doi în casă.
Am simțit că, pentru prima dată, cineva îi auzea cuvintele pe care eu le rostisem ani întregi.
Am continuat întâlnirile câteva luni. Am vorbit despre felul în care ne îndepărtaserăm, despre responsabilități și despre toate lucrurile pe care le evitaserăm.
Cătălin a început să-și schimbe comportamentul, nu doar pentru mine. A învățat să-și organizeze singur casa, să gătească și să-și împartă timpul. A început să-și sune fiica fără să aștepte ca eu să-i spun că îi este dor.
Dar eu nu m-am întors în apartament.
După câteva luni, am finalizat divorțul. Am stabilit de comun acord ce se întâmplă cu apartamentul și cu ratele rămase, iar fiecare și-a organizat viața separat.
Nu am plecat cu ură. Nici el nu a rămas cu dorința de a mă pedepsi.
Într-o zi, când ne-am întâlnit să semnăm ultimele documente, Cătălin mi-a spus:
— Îmi pare rău că am înțeles atât de târziu.
— Și mie îmi pare rău. Mi-aș fi dorit să înțelegi când încă mai locuiam împreună.
A privit spre mine.
— Mai crezi că am fi putut repara căsnicia?
Am respirat adânc.
— Poate. Dar nu mai pot trăi din acel “poate”.
Am plecat fără să ne certăm.
Astăzi locuiesc în continuare în garsoniera mea. Am schimbat perdelele, am cumpărat o masă mică și am pus lângă fereastră câteva ghivece cu flori.
Uneori merg cu Miruna la cumpărături, alteori ies cu fostele mele colege la cafea. Am reluat plimbările de seară și am început să citesc cărțile pe care le cumpăram și le lăsam mereu pe noptieră.
Cătălin și cu mine vorbim civilizat și ne întâlnim la evenimentele importante din viața fiicei noastre.
Nu am devenit dușmani și nici nu ne-am șters cei nouăsprezece ani petrecuți împreună.
Într-o seară, Miruna m-a sunat și mi-a spus că tatăl ei o întrebase dacă sunt fericită.
— Și ce i-ai răspuns? am întrebat.
— Că nu știu dacă ești fericită în fiecare zi, dar că te văd mai liniștită.
Am zâmbit.
Era adevărat.
Nu toate zilele erau ușoare. Aveam chirie, facturi și griji. Uneori îmi lipsea viața pe care o construiserăm împreună. Dar nu-mi mai petreceam serile așteptând ca cineva să observe că sunt tristă.
Într-o duminică, am deschis vechiul caiet și am recitit însemnarea din seara în care aflasem că sunt sănătoasă.
Am adăugat dedesubt o propoziție nouă:
“Astăzi am înțeles că nu trebuie să aștept să mă vadă cineva ca să-mi dau voie să exist.”
Am închis caietul și l-am pus în sertar.
La 43 de ani, nu mi-am imaginat că voi începe din nou. Credeam că după nouăsprezece ani de căsnicie toate drumurile mele erau deja stabilite.
Dar am învățat că uneori o despărțire nu înseamnă că ai uitat iubirea. Înseamnă că ai înțeles că iubirea, singură, nu poate ține în viață o relație în care unul dintre oameni nu mai este prezent.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, când intru în casă, nu mai simt că trebuie să fac liniște ca să nu deranjez pe nimeni.
Pot să pun muzică, să gătesc, să citesc sau pur și simplu să stau fără să fac nimic.
Nu mai aștept să înceapă viața mea după ce se termină emisiunea de la televizor.
Viața mea a început din nou în ziua în care am hotărât să nu mă mai las pe ultimul loc.