Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tanti Steluța a scos din sacoșă două oale mari, acoperite cu capace și învelite în prosoape groase. Le-a așezat pe masă, apoi s-a uitat la noi și a început să râdă.
— Ce fețe aveți, fetelor! Parcă ați fi prins cu mâna în borcanul cu dulceață!
Aglaia a rămas cu prosopul în mână.
— Steluțo, tu ce ai adus acolo?
— Sarmale, dragă! Ce altceva să aduc de Crăciun?
M-am uitat la soacra mea, iar ea s-a uitat la mine.
— Dar de ce ai venit cu sarmale de acasă? a întrebat Aglaia.
Nașa și-a scos paltonul și s-a așezat liniștită pe scaun.
— Pentru că vă cunosc. De douăzeci de ani vă cunosc! Când gătiți împreună, ori faceți cea mai bună mâncare, ori uitați ceva pe foc. Anul trecut ați uitat pâinea în cuptor, acum doi ani ați pus zahăr în loc de sare în salata de vinete, iar acum trei ani ați uitat să puneți apa în tava cu friptură.
Am izbucnit în râs.
— Steluțo, nu se poate să ții minte toate prostiile noastre! a spus Aglaia.
— Cum să nu? Sunt amintirile mele preferate!
Am deschis una dintre oale. Înăuntru erau sarmale frumos așezate, cu puțină afumătură și cimbru.
— Ai făcut atâtea?
— Am făcut destule pentru toată lumea. Dar nu înainte să văd ce ați pregătit voi. Și, după cum miroase aici, cred că am ghicit bine.
Aglaia s-a ridicat și a deschis ușa cămării.
— Nu te uita acolo!
Nașa a început să râdă și mai tare.
— Acum chiar trebuie să mă uit!
Am încercat să o opresc, dar Aglaia a deschis singură ușa și a scos oala arsă.
— Uite, asta este opera noastră!
Steluța a privit-o atent.
— Doamne, femeilor! Ați făcut cărbuni cu varză!
Am râs atât de tare, încât a trebuit să mă sprijin de masă.
— Să nu râzi, nașă! Noi am încercat să salvăm ce se putea.
— Și ați salvat?
— O parte. Restul a rămas lipit de fundul oalei.
Nașa a ridicat capacul celei de-a doua cratițe și a gustat o sarma.
— Ei, astea sunt bune. Le punem pe masă și spunem că așa le-ați făcut intenționat. Cu aromă de afumătură!
Aglaia a bătut din palme.
— Vezi, Mirela? Eu ți-am spus că nu trebuie să ne panicăm!
— Mamă, acum cinci minute voiai să ascunzi oala sub chiuvetă!
— Nu mai spune! Să nu audă nașa!
Am râs din nou.
După ce am aerisit bucătăria și am șters ultimele urme de fum, am pus masa împreună. Steluța a așezat sarmalele ei într-un vas mare, iar noi am completat cu cele pe care reușiserăm să le salvăm.
Florin a intrat în bucătărie, atras de miros.
— Gata, putem mânca?
Aglaia l-a privit sever.
— Tu nu ai voie să comentezi nimic! Din cauza ta am ars sarmalele!
Florin a rămas cu gura deschisă.
— Eu? Dar eu nici nu am intrat în bucătărie!
— Tocmai! Dacă intrai și ne întrebai cât mai durează, poate ne aminteam de oală!
Nașa a început să râdă.
— Florine, mai bine pune masa. Femeile acestea au nevoie de supraveghere!
Ne-am așezat cu toții, iar seara a început mult mai frumos decât ne imaginaserăm.
La un moment dat, Steluța a ridicat paharul.
— Vreau să vă spun ceva. Eu nu vin la voi pentru sarmale perfecte și nici pentru mese care arată ca în reviste. Vin pentru că mă simt bine cu voi. Dacă într-o zi ardeți tot ce aveți pe aragaz, tot aici o să vin.
Aglaia și-a șters ochii cu șervețelul.
— Să nu mă faci să plâng, că-mi stric machiajul!
— La vârsta noastră, dragă, nu mai contează machiajul. Contează să avem cu cine râde.
După masă, am strâns farfuriile și am pus deoparte resturile. Aglaia a venit lângă mine și mi-a șoptit:
— Mirela, să nu-i spui nimănui, dar eu cred că sarmalele nașei au fost mai bune decât ale noastre.
— Mamă, eu cred că și oala arsă a fost mai bună decât ale noastre anul trecut!
A început să râdă și m-a îmbrățișat.
Înainte să plece, Steluța ne-a lăsat una dintre oalele ei.
— Să o păstrați. Data viitoare o folosim pentru sarmalele voastre. Poate nu le mai ardeți.
— Și dacă le ardem? am întrebat.
— Atunci vin cu alte două oale!
În seara aceea, după ce musafirii au plecat, Aglaia a spălat împreună cu mine vasele. Nu m-a lăsat să fac totul singură.
— Știi ceva, Mirela? Mi-a prins bine seara asta.
— Și mie, mamă.
— Uneori ne aglomerăm cu atâtea pregătiri, de parcă vine cineva să ne dea note pentru fiecare fel de mâncare.
— Exact. Important este să fim împreună.
Am pus oala arsă deoparte și am hotărât să nu o aruncăm. Aglaia a spus că o va păstra ca amintire a celui mai amuzant Ajun din ultimii ani.
În ziua de Crăciun, când am venit la masă, oala era așezată pe un raft din cămară, cu un bilețel lipit pe ea: “Sarmalele nașei — ediția afumată!”
Am râs de fiecare dată când am trecut pe lângă ea.
Am înțeles atunci că sărbătorile nu trebuie să fie perfecte. Uneori, cele mai frumoase amintiri se nasc tocmai din lucrurile care nu ies cum ne-am propus.
Iar dacă mă întreabă cineva ce am mâncat în Ajunul acela, răspund fără să ezit: sarmale bune, pregătite de nașă, și o porție zdravănă de râs, făcută în familie.
Și, de atunci, înainte să punem oala pe foc, Aglaia îmi spune de fiecare dată:
— Mirela, pune ceasul să sune! Că nu vreau să ajungem iar cu sarmalele la gunoi!
Iar eu îi răspund:
— Stai liniștită, mamă. De data asta avem și nașa de rezervă!