Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin a ieșit în curte cu scrisoarea în mână. Paraschiva tocmai se întorcea de la magazin, cu o sacoșă pe braț. Când l-a văzut, s-a oprit lângă poartă.
— Mătușă Paraschivo, trebuie să vorbim.
— Ce s-a mai întâmplat?
— Am găsit scrisoarea mamei. De ce nu mi-a spus niciodată ce voia să facă pentru dumneavoastră?
Paraschiva a privit plicul și a pălit.
— De unde ai scrisoarea aceea?
— Era la mama. A pregătit-o pentru dumneavoastră.
Femeia a lăsat sacoșa jos.
— Nu trebuia să o citești.
— Atunci spuneți-mi dumneavoastră ce înseamnă.
Sorin s-a întors spre mine.
— Mamă, pot să-i citesc scrisoarea?
Am încuviințat.
El a desfăcut foaia și a început să citească:
“Paraschivo,
Știu că nu ne-am înțeles întotdeauna și că uneori ne-am spus lucruri pe care nu trebuia să ni le spunem. Dar suntem surori și nu vreau să ajungem la bătrânețe străine una de alta.
Am pus deoparte niște bani pentru tine. Știu că pensia nu-ți ajunge întotdeauna și că ai cheltuieli cu medicamentele. Nu sunt mulți, dar poate te ajută să-ți repari acoperișul șopronului și să nu mai ai grija apei când plouă.
Nu vreau să te simți datoare. Vreau doar să știi că, indiferent de supărările noastre, eu tot sora ta sunt.
Anica.”
Sorin a împăturit scrisoarea.
Paraschiva nu spunea nimic.
— Mamă, câți bani ai pus deoparte?
— Două mii de lei, am răspuns. Nu sunt o avere, dar i-am strâns puțin câte puțin.
Paraschiva s-a uitat spre mine.
— Tu voiai să-mi dai mie banii aceștia?
— Da. Știam că ai probleme cu acoperișul și că ai tot amânat reparația.
— Și după cum m-am purtat cu tine?
Am rămas câteva clipe în tăcere.
— Nu ți-am pregătit banii ca să mă ajuți în schimb. I-am pus deoparte pentru că ești sora mea.
Paraschiva și-a șters obrazul cu dosul palmei.
— Anico, eu nu meritam asta.
— Poate că nu. Dar nu vreau să trăiesc numărând toate lucrurile rele pe care ni le-am făcut.
Sorin a privit-o cu seriozitate.
— Mătușă, mama are piciorul în ghips. În dimineața asta nu avea nici foc. Eu nu înțeleg cum ați putut să o lăsați așa, când locuiți la câțiva pași.
Paraschiva a început să plângă.
— Am fost supărată. M-am săturat să mă cheme mereu și am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun.
— Dar nu v-a chemat să-i faceți toată gospodăria, a răspuns Sorin. V-a rugat să-i aprindeți focul.
Am intervenit înainte ca discuția să se transforme într-o ceartă.
— Sorine, lasă-ne puțin singure.
Fiul meu a încuviințat și a intrat în casă.
Paraschiva s-a apropiat de scaunul de lângă mine.
— Pot să stau?
— Sigur.
S-a așezat și a privit spre soba care ardea acum.
— Știi, Anico, uneori mi se pare că tu ai avut o viață mai ușoară decât mine.
Am zâmbit trist.
— De ce crezi asta?
— Ai avut un soț bun, un băiat care te ajută și mereu ai avut pe cineva lângă tine. Eu am rămas singură și mi s-a părut că toată lumea te preferă pe tine.
Am luat-o de mână.
— Paraschivo, și eu am fost singură după ce a murit bărbatul meu. Și eu am avut nopți în care nu aveam cui să-i spun că mă doare ceva. Nu am avut o viață fără necazuri.
— Știu. Dar m-am obișnuit să mă uit la ce ai tu și să cred că mie mi-a lipsit totul.
— Nu trebuia să ne comparăm. Eram surori. Puteam să ne bucurăm una pentru cealaltă.
Paraschiva a început să plângă mai tare.
— Îmi pare rău pentru dimineață. Și pentru toate celelalte dăți în care te-am lăsat să te descurci singură.
Nu i-am spus că uitasem. Nu uitasem.
— Te iert, soră. Dar vreau să înțelegi că nu mai pot să mă bazez pe tine pentru orice. Dacă mă ajuți, vreau să o faci pentru că vrei, nu pentru că te simți obligată.
— Așa voi face.
În aceeași după-amiază, Sorin a adus lemne în casă și a pregătit un coș întreg lângă sobă, ca să nu mai fie nevoie să mă ridic des.
Paraschiva a venit a doua zi dimineață.
De data aceasta nu a mai strigat de peste gard. A bătut la ușă și a așteptat să-i răspund.
— Anico, ți-am adus niște lapte și pâine.
— Mulțumesc, soră.
— Am verificat și eu soba mea. Dacă ai nevoie de ceva, mă găsești alături.
Am zâmbit.
— Știu.
Nu a fost o schimbare spectaculoasă. Paraschiva a continuat să fie uneori încăpățânată, iar eu am continuat să-mi apăr liniștea. Dar între noi apăruse din nou un fel de grijă pe care o credeam pierdută.
După câteva zile, Sorin a adus un meșter să verifice instalația sobei și să pregătească un suport mai bun pentru lemne. A mai montat și o sonerie simplă între cele două case, ca să pot cere ajutor fără să fie nevoie să ies în curte.
Paraschiva a început să mă viziteze dimineața. Uneori îmi aprindea focul, alteori îmi aducea câte ceva de la magazin. Nu îi ceream să vină zilnic și nici nu consideram că îmi era datoare.
Într-o dimineață, când a intrat cu două cești de ceai, am întrebat-o:
— Paraschivo, ai reparat acoperișul șopronului?
— Încă nu. Am strâns materialele, dar nu am găsit omul potrivit.
— Atunci păstrează banii aceia. Sunt pentru reparație.
— Nu pot să-i iau după cum m-am purtat cu tine.
— Nu sunt o răsplată pentru purtare. Sunt ajutorul unei surori pentru cealaltă. Dacă nu-i vrei, îi păstrez eu, dar să nu spui că nu ți-am oferit.
A zâmbit printre lacrimi.
— Îi accept. Dar vreau să știi că o să încerc să fiu și eu lângă tine.
Primăvara, când am început să mă deplasez mai ușor, am ieșit împreună în grădină. Paraschiva a adus câteva răsaduri, iar eu am pregătit pământul de lângă gard.
— Ții minte când plantam flori cu mama? m-a întrebat.
— Cum să nu? Tu le rupeai când erau prea apropiate, iar mama se supăra.
Am început să râdem amândouă.
Într-o zi, am găsit-o pe sora mea lângă sobă, așezând câteva lemne pentru dimineața următoare.
— Ce faci acolo?
— Mă asigur că nu mai stai în frig dacă se stinge focul.
Am privit-o și am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
La 73 de ani, am înțeles că uneori o relație veche are nevoie de mai mult decât o scuză. Are nevoie de schimbări adevărate, de grijă și de respect.
Nu am uitat dimineața în care Paraschiva mi-a închis poarta în față. Dar nici nu am vrut ca acea dimineață să fie ultimul lucru pe care ni-l amintim una despre cealaltă.
Într-o seară geroasă, când focul ardea liniștit în sobă, sora mea a venit cu două cești de ceai și s-a așezat lângă mine.
— Anico, dacă mai ai nevoie de ceva, să mă chemi.
Am zâmbit.
— Știu, Paraschivo. Dar să nu te superi dacă uneori mă descurc și singură.
A râs.
Și pentru prima dată după multă vreme, în casele noastre alăturate nu mai era frig nici înăuntru, nici între noi.