Am rămas în hol, cu haina pe mine, de parcă aș fi fost doar o vizitatoare. Dar picioarele nu mă ascultau. Ceva mă ținea acolo, ca și cum ușa s-ar fi închis în urma mea, fără să o aud.
Fetița stătea pe un scaun, cu mâinile strânse în poală.
— Cum te cheamă? am întrebat-o încet.
— Ana. Iar el e Matei.
Numele au căzut greu. Nume simple. Nume de copii care ar fi trebuit să fie la joacă, nu în mijlocul unei tragedii.
Un paramedic a ieșit din cameră și a dat din cap.
— Mama e în viață. E într-o stare gravă, dar o ducem la spital.
Ana nu a plâns. Doar a întrebat:
— O să se facă bine?
Nimeni nu a știut ce să răspundă.
Cei de la protecția copilului au început procedurile. Vorbeau despre centre, despre acte, despre „plasament temporar”. Cuvinte mari, reci, care nu aveau nicio legătură cu ochii Anei.
— Pot să merg cu fratele meu? a întrebat ea.
Tăcere.
— Nu se poate, a spus o doamnă, evitând să o privească. Deocamdată, veți merge separat.
Atunci Ana a izbucnit.
Nu tare.
Nu isteric.
Doar o lacrimă care i-a curs pe obraz.
— Vă rog… eu îl hrănesc. Eu îl țin noaptea. Fără mine, el plânge…
M-am trezit vorbind fără să gândesc:
— Pot eu să-i iau. Măcar temporar.
Toți s-au uitat la mine.
— Sunteți rudă?
— Nu.
— Atunci e complicat.
— Știu. Dar nu imposibil.
Au urmat zile de alergat. Hârtii. Declarații. Drumuri între primărie, direcție, spital. Am cheltuit bani pe lapte praf, pe scutece, pe haine. Lei pe care nu-i plănuisem, dar care nu mai contau.
În prima noapte, Ana a dormit lipită de fratele ei, pe canapea.
— Dacă plec, promiteți că-l țineți? m-a întrebat, cu voce mică.
— Promit.
Mama lor a supraviețuit. După luni de spitalizare, a fost internată într-un centru. Tatăl nu a mai apărut.
Într-o zi, Ana m-a întrebat:
— Tanti… noi o să mai stăm mult aici?
M-am așezat lângă ea.
— Atât timp cât aveți nevoie.
Anii au trecut.
Ana a crescut.
Matei a început să râdă, să meargă, să alerge prin casă.
Nu a fost ușor. Au fost nopți fără somn, frici, îndoieli. Dar a fost și viață. Adevărată.
Într-o seară, Ana m-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Ți-aduci aminte când te-am întrebat dacă vrei un bebeluș?
Am zâmbit, cu lacrimi în ochi.
— Da.
— Atunci nu căutam pe cineva să ne ia. Căutam pe cineva care să rămână.
Și am rămas.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.