A doua zi dimineață, Emil s-a trezit înainte să sune ceasul. Nu dormise aproape deloc. Gândurile îi alergaseră toată noaptea, una peste alta, ca niște câini speriați.
A dus-o pe Clara la școală mai tăcut ca de obicei.
— Ești bine, tati? — l-a întrebat ea, uitându-se atent la fața lui.
— Da, puiule. Doar… am o zi importantă.
— Atunci să porți norocul meu — a spus ea și i-a pus desenul în buzunarul gecii.
Drumul până la tribunal i s-a părut mai lung ca oricând. Clădirea era rece, impunătoare, cu pași care răsunau a ecou pe holuri. Emil se simțea mic, cu palmele transpirate și gâtul uscat.
Când i-a fost strigat numele, a intrat în sală cu inima bătându-i în urechi.
Judecătoarea Elena Vasilescu stătea dreaptă, serioasă, cu o privire calmă, dar pătrunzătoare. L-a recunoscut imediat.
— Domnule Popescu — a spus ea, coborând ușor tonul — știți de ce sunteți aici?
— Nu, doamnă judecător — a răspuns el sincer. — Dar bănuiesc…
Ea a oftat încet și a scos dintr-un dosar fotografia din portofel.
— Ieri, ați găsit acest portofel. Era al meu.
Emil a dat din cap.
— Da. Așa este.
— În el erau peste 4.000 de lei, acte importante și această fotografie — a continuat ea. — Puteați pleca fără să vă caute nimeni. De ce nu ați făcut-o?
Emil a ezitat o clipă, apoi a scos din buzunar desenul Clarei și l-a pus pe masă.
— Pentru ea. Pentru că nu vreau să-i explic într-o zi de ce am ales greșit.
Sala a rămas tăcută.
Judecătoarea l-a privit altfel acum. Nu ca pe un om chemat la ordine, ci ca pe cineva care tocmai îi reamintise ceva important.
— V-am chemat — a spus ea după o pauză — nu ca să vă judec. Ci ca să vă mulțumesc. Și… să vă ofer o șansă.
I-a explicat pe scurt: tribunalul căuta un administrator pentru un program social destinat părinților singuri, un om simplu, corect, care să știe ce înseamnă să duci lipsuri. Cineva cu coloană vertebrală.
— Am citit dosarul dumneavoastră. Știu că munciți din greu. Știu că vă creșteți copilul singur. Iar ieri mi-ați arătat cine sunteți fără să știți cine sunt eu.
Emil simțea cum i se strânge pieptul.
— Salariul e decent. Programul vă permite să fiți prezent pentru fiica dumneavoastră — a încheiat ea. — Dacă acceptați.
Lui Emil i-au dat lacrimile.
Nu a spus nimic. Doar a încuviințat din cap.
În după-amiaza aceea, a ajuns la serbare.
Clara era pe scenă, cu fundița galbenă, căutându-l din priviri. Când l-a văzut, i s-a luminat fața.
După spectacol, l-a îmbrățișat strâns.
— Ai venit! Știam eu!
Emil a zâmbit, cu inima plină.
— Ți-am spus că o să încerc.
De data asta, „a încerca” a fost suficient.
Pentru că uneori, un gest mic, făcut din inimă, nu doar că te definește.
Îți schimbă viața.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.