Am tras aer în piept și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram femeia care se scuza, care explica, care îndulcea lucrurile.
— Andrei, — am spus rar, — așează-te.
S-au uitat amândoi la mine mirați. Ioana a încrucișat brațele. Andrei a rămas în picioare, nervos.
— De ani de zile vă ajut. Când a fost avansul la apartament, am scos economiile. Când a fost mașina, am tăcut. Când n-ați avut bani de vacanță, am completat eu. N-am zis nimic.
— Dar sunteți mama mea! — a izbucnit el. — Asta fac mamele!
— Nu, — am răspuns calm. — Mamele cresc copii. Nu îi întrețin la nesfârșit.
A fost o liniște grea. Se auzea doar ceasul din bucătărie.
— Știi ce n-am avut eu niciodată? — am continuat. — O haină nouă fără să mă simt vinovată. O vacanță. O zi în care să spun „și eu contez”.
Ioana a oftat.
— Dar noi avem nevoie acum…
— Știu, — am spus. — Dar și eu am avut nevoie acum. De mine.
Andrei s-a așezat pe scaun. L-am văzut pentru prima oară mic. Nu furios. Ci dezorientat.
— Mamă… — a spus mai încet. — Ne-a fost greu.
— Știu. Dar greu mi-a fost și mie. Și nimeni nu m-a întrebat.
Am plecat de la ei în seara aceea mai devreme. Pe drum, mi se rupea sufletul. Nu o să mint. M-am simțit egoistă. M-am simțit vinovată. Dar, sub toate astea, era și altceva.
Ușurare.
Au urmat câteva săptămâni reci. Andrei suna rar. Ioana deloc. La început, plângeam seara. Apoi, tot mai puțin.
Într-o duminică, am ieșit la plimbare în parc. Soare, copii, oameni simpli. Am stat pe o bancă și m-am gândit: „Așa arată liniștea”.
Într-o seară, a sunat telefonul.
— Mamă… — vocea lui Andrei era altfel. — Am vrut să-ți spun ceva.
Am tăcut.
— Ne-am reorganizat. Am tăiat din cheltuieli. Am vorbit cu banca. Ne descurcăm.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Bine, — am spus. — Mă bucur.
— Și… — a ezitat. — Poate… dacă ai timp, am vrea să venim pe la tine. La o cafea.
Când au venit, Ioana mi-a adus o prăjitură. Simplă. De casă.
— Îmi pare rău, — a spus încet. — N-am văzut cât ați dat dumneavoastră.
Nu era o scuză mare. Dar era sinceră.
Astăzi, relația noastră e diferită. Nu mai cer automat. Întreabă. Iar eu nu mai dau automat. Aleg.
Haina de blană o port rar. Dar de fiecare dată când o îmbrac, îmi amintesc ceva important.
La 52 de ani am învățat să spun „nu”.
Și, culmea, abia atunci am devenit o mamă mai bună.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.