Șeful bandei a sărit primul din mașină. Bocancii lui grei s-au afundat în zăpadă până la gleznă. Era un bărbat masiv, cu umerii lați și fața brăzdată de cicatrici, dar în clipa aceea ochii lui nu mai aveau nimic dur. Doar uimire și furie.
— Doamne… sunt copii, a mormăit unul dintre bărbați din spate.
Cristina a făcut instinctiv un pas înapoi. Și-a strâns copiii mai tare, ca și cum brațele ei subțiri ar fi fost ultimul zid dintre ei și lume. Nu mai avea putere să fugă. Dacă ăștia erau cei care veniseră după ea, atunci aici se termina totul.
— Stați! a spus șeful, ridicând mâna. Nu vă apropiați.
S-a lăsat pe vine în fața ei, ignorând viscolul care îi biciuia fața.
— Cine v-a scos din casă pe vremea asta?
Cristina a deschis gura, dar nu i-a ieșit niciun sunet. Buzele îi tremurau necontrolat. Fetița a fost cea care a vorbit prima.
— Ne-au bătut în ușă… tare… mama s-a speriat…
Bărbatul a închis ochii o clipă. I-a deschis din nou, iar privirea lui era acum tăioasă.
— Luați copiii. Acum, a spus scurt.
Doi dintre oameni au scos pături groase din portbagaj. Le-au înfășurat pe rând în jurul copiilor, cu o grijă neașteptată. Cineva a deschis ușa mașinii și aerul cald a ieșit ca o promisiune.
Nou-născutul a scos un sunet slab, aproape imperceptibil. Cristina a simțit cum îi cedează genunchii. A izbucnit în plâns, fără rușine, fără putere să se mai oprească.
Au dus-o într-o pensiune mică de la marginea unui sat din Bucovina. Proprietara, o femeie trecută de cincizeci de ani, a pus imediat apă la fiert și a scos din cămară ceai, pături, haine uscate.
Copiii au adormit unul câte unul.
Cristina stătea la masă, cu mâinile în jurul unei căni, când șeful bandei s-a așezat în fața ei.
— Soțul tău… a spus el încet. A lucrat pentru noi.
Cristina a încremenit.
— A făcut datorii. Multe. Când a murit, cineva a decis că trebuie să plătești tu.
A bărbatului voce s-a întunecat.
— Nu a fost ordinul meu.
S-a ridicat brusc și a scos telefonul.
— Spune-le să vină. Toți.
Două zile mai târziu, într-un depozit părăsit de lângă Suceava, cei vinovați stăteau în genunchi. Nu au fost bătuți. Nu au fost amenințați.
Șeful bandei le-a vorbit calm.
— Ați lăsat o femeie cu trei copii să moară în viscol. Pentru asta, plecați. Azi. Definitiv.
Au plecat fără să privească înapoi.
După o lună, Cristina avea un mic apartament, chiria plătită pe un an. Un plic cu bani, câteva zeci de mii de lei, și un bilet scris stângaci:
„Nu toți oamenii răi sunt chiar răi. Ai grijă de copii.”
Într-o dimineață, privind cum copiii mănâncă liniștiți la masă, Cristina a înțeles un lucru simplu.
Uneori, viața te duce la marginea drumului, în mijlocul furtunii, doar ca să-ți arate că, chiar și acolo, mai există oameni.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.