ând i-am spus Elenei că este liberă, a izbucnit în plâns. Nu un plâns zgomotos, ci unul adânc, eliberator, care vine după ce ai ținut totul în tine prea mult timp.
– Știam eu că Dumnezeu nu mă lasă… a șoptit.
Am condus-o personal acasă.
Pe drum, m-am oprit la un supermarket nonstop. Am umplut un cărucior cu alimente: carne, legume, lapte, ouă, conserve. Am cumpărat și medicamentele pe care mi le spusese că nu și le mai permite. Am plătit din buzunarul meu. Nu am vrut să aud proteste.
Când am ajuns în Bereasca, am înțeles de ce fugise cu mâncarea.
Casa era o construcție veche din scânduri și cărămidă, cu acoperișul lăsat într-o parte. Poarta ruginită atârna într-o balama. Curtea era mică, cu câteva rânduri de ceapă și cartofi.
Înăuntru, mirosul de umezeală și medicamente ieftine te izbea imediat.
Mihai zăcea într-un pat vechi, sub o pătură subțire. Când a văzut-o pe mama lui, chipul i s-a luminat.
– Ai venit… credeam că ai pățit ceva…
Nu i-a spus nimic despre arestare. Doar i-a așezat mâncarea pe masă și i-a zâmbit.
Am rămas acolo la un ceai. În timp ce ascultam cum povestesc despre lucruri mărunte, am realizat ceva dureros: oamenii aceștia nu erau invizibili pentru că nu existau. Erau invizibili pentru că noi nu ne uitam.
Două săptămâni mai târziu, m-am întors cu soția mea, Andreea, și cele două fiice ale mele.
Am adus materiale pentru acoperiș. Am reparat ce se putea. Am schimbat geamurile sparte. Fetele mele au stat lângă Mihai și l-au făcut să râdă citindu-i glume de pe telefon.
Soția mea a ajutat-o pe Elena în grădină.
Din două în două duminici, am revenit.
A devenit tradiție.
Fiicele mele îi spun acum „Bunica Lenuța”. Mihai a început să zâmbească mai des. Cu ajutorul unor donații discrete, am reușit să le punem casa pe picioare.
Procesul lui Dorel Munteanu a mers rapid. A primit condamnare pentru delapidare și înscenare.
Dar pentru mine, povestea nu s-a încheiat la tribunal.
S-a încheiat într-o duminică de toamnă, când stăteam în curtea lor și Elena mi-a spus:
– Majoritatea oamenilor trec pe lângă noi fără să ne vadă. Dumneata ne-ai văzut.
Am simțit un nod în gât.
Legea este clară. Furtul este furt.
Dar uneori dreptatea nu se măsoară în articole de cod penal.
Elena nu furase din lăcomie. Furase din dragoste.
Și dacă mă întreabă cineva care a fost cea mai importantă arestare din cariera mea de douăzeci de ani, nu voi spune numele unui infractor periculos.
Voi spune numele unei bunici de 91 de ani care mi-a reamintit că, dincolo de uniformă, suntem oameni.
Și că uneori, cea mai mare datorie a noastră nu este să aplicăm legea la literă, ci să vedem adevărul dintre rânduri.