Într-o seară, după trei ani, Mara a venit îmbrăcată într-o rochie simplă și ținea în mână o diplomă.
— Am intrat la Facultatea de Medicină din Cluj, a spus ea, cu vocea tremurândă. Bursă integrală.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Asta e munca ta, i-am spus.
— Nu, doamnă… e a dumneavoastră.
Mi-a întins o scrisoare.
„Mi-ați dat 900 de cine. Fără întrebări. Fără milă. Fără teamă că o să-mi luați familia. Doar m-ați hrănit. Și, când nu ți-e foame, poți să înveți. Când înveți, poți să pleci mai departe.”
Am plâns atunci, în mijlocul sufrageriei.
Nu am salvat pe nimeni. Nu am schimbat sistemul. Nu am făcut donații spectaculoase.
Am pus doar o farfurie în plus.
Ana e acum la facultate. M-a sunat luna trecută.
— Mamă, aduc o colegă de cameră acasă în weekend. Nu are unde să meargă. Tatăl ei a rămas fără serviciu.
Am zâmbit.
— O să fac o oală mai mare.
Uitați-vă atent la prietenii copiilor voștri. La cel care tace. La cel care mănâncă prea repede. La cel care spune mereu „am mâncat deja”.
Nu caută salvatori. Nu vor compasiune.
Le este doar foame.
Puneți o farfurie în plus.
Restul vine de la sine.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.