Când am ajuns în Rahova, a privit în tăcere blocurile vechi, fațadele scorojite și balcoanele încărcate de rufe.
Nu era milă în ochii lui.
Era surpriză.
Și ceva ce nu știam să definesc.
— Aici stai? a întrebat calm.
— Da. Nu e vreo vilă în Pipera, dar e acasă.
A rămas câteva secunde în liniște, apoi s-a întors spre mine.
Am deschis portiera.
— Mulțumesc pentru drum.
Am coborât rapid, cu rucsacul pe umăr. Când am ajuns aproape de scară, l-am auzit:
— Elena.
M-am întors.
— Da?
— Ai uitat ceva.
Inima mi-a sărit. M-am apropiat din nou de mașină. Ținea legitimația mea de student.
— A căzut când ai adormit.
Mi-a întins-o. Degetele ni s-au atins o clipă.
— Mulțumesc.
— Ai un nume frumos.
Am zâmbit.
— E singurul lucru gratuit din viața mea.
De data asta a zâmbit altfel. Mai cald.
— Noapte bună, Elena.
Am urcat în garsoniera mea mică, cu pereții subțiri și mobila veche. M-am sprijinit de ușă și am început să râd.
Ce fusese asta?
A doua zi, la ora opt dimineața, alergam spre facultate cu un covrig în mână când am văzut o mașină neagră oprită lângă trotuar.
Am ignorat-o.
Geamul s-a lăsat jos.
— De data asta e mașina potrivită.
Era el.
— Ce cauți aici?
— Ți-am spus. Bun-simț.
Mi-a întins o cafea.
— Fără zahăr. Pari genul.
Am luat-o, fără să recunosc cât de bine îmi prindea.
— Nu sunt un proiect caritabil, să știi.
— Nici nu caut unul.
A rămas o secundă liniște între noi. Nu era milă. Nici superioritate.
Doar interes.
În următoarele săptămâni, a apărut din când în când. Nu zilnic. Nu insistent.
Uneori mă ducea la muncă. Alteori stăteam zece minute și vorbeam.
Am aflat că deținea mai multe companii. Că apăruse în reviste economice. Că avea mai mulți bani decât mi-aș fi putut imagina.
Dar nu vorbea despre asta ca să mă impresioneze.
Mă întreba despre examene. Despre planurile mele. Despre cum e să muncești pentru fiecare leu.
Într-o seară, după ultima sesiune din an, m-a așteptat în fața facultății.
— Ai trecut?
— Cu 9,50 la marketing, am spus mândră.
— Atunci trebuie să sărbătorim.
M-a dus într-un restaurant unde o cină costa cât jumătate din chiria mea.
M-am simțit stingheră. El a observat.
— Elena, nu încerc să te impresionez cu banii mei.
— Atunci cu ce?
S-a uitat direct la mine.
— Cu faptul că văd cât valorezi.
Am rămas fără răspuns.
Lunile au trecut.
Nu m-a schimbat. Nu m-a salvat. Nu mi-a plătit chiria. Nu mi-a cumpărat lucruri scumpe.
M-a respectat.
Într-o duminică, m-a dus înapoi în fața bibliotecii unde adormisem în mașina greșită.
— Ți-ai verificat numărul azi? a întrebat zâmbind.
— De două ori.
A coborât din mașină. A ocolit și s-a oprit în fața mea.
A scos o cutie mică.
Inima mi s-a oprit o clipă.
— Ai urcat în mașina greșită în seara aia, a spus încet. Dar eu cred că am fost cel mai norocos om din oraș.
A deschis cutia.
Un inel simplu, elegant.
— Nu vreau să te salvez. Vreau să merg lângă tine. Indiferent câți lei ai în cont. Vrei?
M-am gândit la fata epuizată care urcase într-o mașină fără să verifice numărul.
La Rahova.
La turele de la cantină.
La nopțile nedormite.
— Da, am spus.
Nu pentru că era bogat.
Ci pentru că, pentru prima dată, cineva mă vedea cu adevărat.
Și uneori, o greșeală făcută din oboseală nu îți distruge viața.
O schimbă pentru totdeauna.