Băiatul a tras aer în piept, ca și cum se pregătea să sară în apă rece.
„Mă cheamă Vlad”, a spus. „Andrei… era tata.”
Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât orice condoleanță din ziua aceea.
Tata.
Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de marginea sicriului ca să nu cad.
„Nu…”, am murmurat fără să-mi dau seama.
Andrei nu avea copii.
Nu aveam copii.
Asta fusese una dintre durerile noastre tăcute. Ani de analize, medici, speranțe. Apoi resemnare.
„Mama a murit acum trei ani”, a continuat băiatul, cu vocea tremurată. „El a venit la înmormântare. Atunci mi-a spus adevărul.”
Lumea din jur parcă dispăruse. Nu mai auzeam foșnetul hainelor, nici murmurul preotului din fundal.
Doar vocea lui.
„Ce adevăr?” am reușit să spun.
„Că el e tatăl meu. Că a fost tânăr. Că a greșit. Că n-a știut de mine la început.”
M-am uitat la chipul lui.
Avea ochii lui Andrei.
Aceeași sprânceană ușor ridicată când era emoționat.
„Și unde ai fost până acum?” am întrebat, mai aspru decât voiam.
„În Bârlad. Cu mama. După ce a murit, am stat cu bunica. Dar e bolnavă. Andrei… tata… mă ajuta. Trimitea bani. Venea din când în când.”
Bani.
Mi-am amintit de retragerile mai mari „pentru reparații”. De drumurile „scurte până la Iași pentru serviciu”.
Nu erau conturi ascunse.
Era el.
Trăind o altă responsabilitate.
„Mi-a spus că nu e momentul să vă spună”, a continuat Vlad. „Că o să vă rănească. Dar că într-o zi o să vă explice tot.”
Un nod mi s-a pus în gât.
„Și ți-a spus că eu… o să am grijă de tine?”
Băiatul a dat din cap.
„A zis că sunteți un om bun. Că dacă el nu mai e… nu mă lăsați pe drumuri.”
M-am uitat în jur. Oamenii începeau să plece. Florile miroseau greu.
În sicriu era bărbatul pe care credeam că îl știu.
Și, dintr-odată, nu-l mai cunoșteam deloc.
„Ai unde să stai?” am întrebat încet.
„Doar până la sfârșitul lunii. Apoi casa bunicii se vinde. Sunt datorii.”
Datorii.
Viața mea ordonată se spărgea în bucăți, una câte una.
Aș fi putut să plec.
Să spun că nu știu nimic. Că nu e treaba mea.
Legal, poate că nici nu era.
Dar l-am privit din nou.
Un copil de cincisprezece ani, singur la înmormântarea tatălui lui.
Și, fără să vreau, mi-am amintit de toate serile în care mi-am dorit să aud un „mamă” în casa mea.
Nu era vina lui.
Nici măcar a mea.
Greșeala fusese a unui om care acum nu mai putea repara nimic.
„Hai să ieșim puțin afară”, i-am spus.
Am stat pe banca din fața capelei. Era frig, dar aerul mă ținea lucidă.
„Nu-ți promit nimic astăzi”, i-am spus clar. „Sunt încă în stare de șoc. Dar nu te las singur.”
Ochii lui s-au umplut de lacrimi, deși încerca să pară tare.
„Putem începe cu ceva simplu. Vii la mine acasă pentru câteva zile. Vorbim cu un avocat. Vedem ce acte există. Dacă Andrei te-a recunoscut, dacă sunt drepturi legale.”
A dat din cap, ca și cum nu îndrăznea să creadă.
În următoarele luni, am descoperit adevărul în acte.
Andrei îl recunoscuse oficial acum trei ani.
Trimitea bani regulat.
Îl trecuse chiar beneficiar la o poliță de asigurare.
Nu fusese o aventură ascunsă din prezent.
Fusese o greșeală din tinerețe care se transformase, târziu, în responsabilitate.
Durerea trădării nu a dispărut peste noapte.
Au fost seri în care am plâns singură în bucătărie.
Dar, încet, casa a început să sune altfel.
Pași pe hol.
Uși trântite.
Manuale de liceu pe masă.
Vlad nu mi-a spus niciodată „mamă”.
Nu i-am cerut.
Dar într-o seară, când l-am întrebat dacă vrea sarmale sau paste, mi-a răspuns:
„Cum faceți dumneavoastră e bine.”
Și a zâmbit exact ca Andrei.
Atunci am înțeles ceva simplu.
Soțul meu m-a mințit.
Dar, fără să știu, mi-a lăsat un dar.
Nu familia pe care o plănuisem.
Ci pe cea de care aveam nevoie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.