Numai că, de data asta, lucrurile nu au mers așa cum și-a imaginat.
Cu două zile înainte de „data oficială” pe care ne-o spusese, m-a sunat prietenul meu. Vorbea apăsat, parcă îi era teamă să nu fie auzit.
— Vezi că soacră-ta vine miercuri, nu vineri. Și nu vine singură…
Mi s-a strâns stomacul. Pentru o clipă am simțit că mă ia amețeala. Am închis telefonul și m-am așezat pe marginea patului.
Deci asta era. Voia să mă prindă cu casa vraiște. Să arate colegelor ei ce noră leneșă are. Să confirme povestea în care eu eram aia care „s-a băgat în casă” și nu e în stare nici măcar să spele un aragaz.
Am respirat adânc.
De data asta, nu aveam să plâng. Nu aveam să mă plâng soțului. Nu aveam să tac.
L-am chemat pe Andrei în bucătărie și i-am spus tot. La început s-a înroșit la față. Apoi a tăcut. Mult.
— Gata, ajunge, a spus într-un final. Facem cum trebuie. Dar nu pentru ea. Pentru noi.
Am început chiar din seara aceea. Nu doar curățenie. Am făcut ordine în toată casa, din dulapuri până în balcon. Am spălat geamuri, am scos covoarele la bătut, am frecat baia până a mirosit a proaspăt.
Dar nu ne-am oprit aici.
Am cumpărat flori proaspete din piață. Am pus o față de masă curată, albă. Am pregătit sarmale, cozonac și o salată boeuf, așa cum se face la noi când vin musafiri importanți. Am pus pe masă pahare bune, nu din alea de zi cu zi.
În dimineața zilei de miercuri, casa strălucea.
Eu eram aranjată simplu, dar îngrijit. Andrei stătea drept, calm, lângă mine.
La ora prânzului s-a auzit cheia în ușă.
Soacra a intrat prima. Zâmbetul ei sigur s-a blocat pentru o secundă când a văzut ordinea din hol. În urma ei, două doamne cochete, cu priviri curioase.
— Vai, dar ce surpriză! am spus eu cald. Ce bine că ați venit mai devreme!
A pășit în sufragerie și s-a uitat în jur. Pe mobilă nu era niciun fir de praf. Covorul era impecabil. Din bucătărie venea miros de sarmale.
— Am zis să vă așteptăm cum se cuvine, a adăugat Andrei, cu o voce pe care nu i-o mai auzisem până atunci. Doar e casa noastră.
Casa noastră.
Cuvintele au căzut greu.
Soacra a clipit des. Colegele ei au început să laude curățenia, mâncarea, atmosfera.
— Ce fată gospodină ai, doamnă Elena! a spus una dintre ele.
Am văzut cum i se încordează maxilarul. Pentru prima dată, nu mai avea controlul poveștii.
La masă, Andrei a vorbit. Calm. Clar.
— Noi doi ne descurcăm. Și ne respectăm. Și ar fi bine ca și cei din jur să ne respecte.
Nu a ridicat tonul. Nu a făcut scandal. Dar mesajul a fost limpede.
După ce au plecat musafirii, în casă s-a lăsat liniștea.
Soacra stătea în picioare, lângă ușă. Parcă mai mică.
— N-am vrut… a început ea.
— Ba da, a spus Andrei. Ai vrut.
Nu a fost ceartă. Nu au fost țipete.
A fost, pentru prima dată, o graniță.
Din ziua aceea, lucrurile s-au schimbat. Nu peste noapte. Nu ca prin minune.
Dar nu m-a mai spionat. Nu a mai spălat vasele după mine. Nu a mai dus povești la serviciu.
Iar un an mai târziu, ne-am mutat în apartamentul nostru, cumpărat cu credit, plătit în lei, rată cu rată.
Când am închis ușa noii noastre case, am simțit că respir cu adevărat.
Nu pentru că scăpasem de ea.
Ci pentru că învățasem să nu mai trăiesc cu frică.
Și pentru că, uneori, cea mai mare surpriză nu e cea pe care o pregătești altora.
Ci cea în care, în sfârșit, îți găsești vocea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.