Am crezut că este o eroare.
Nu avea cum. Eu, care trăisem ani întregi de la un salariu la altul… aveam acum milioane în cont?
Am mers direct la bancă.
M-au condus într-un birou privat. Acolo mă aștepta un bărbat în vârstă, îmbrăcat elegant. Calm. Tăcut.
Mi-a întins un plic.
L-am deschis cu mâinile tremurând.
Înăuntru erau dosare medicale.
Dosarele lui Andrei. De acum 28 de ani.
M-am uitat la el.
— Dumneavoastră… ați fost?
A înclinat ușor din cap.
— Soția și fiul meu au murit într-un accident de mașină, a spus încet. Am fost de acord cu donarea de organe. Măduva fiului meu a fost compatibilă cu Andrei.
Nu puteam spune nimic.
— Dacă fiul meu nu a putut trăi… am vrut ca el să salveze pe altcineva, a continuat.
Am simțit cum mi se rupe respirația.
— Ne-ați ajutat atunci… fără să știm.
El a zâmbit trist.
— V-am urmărit de la distanță. Veneam uneori la cafeneaua unde lucrai. Vă vedeam. Pe tine… pe el.
— De ce acum? am întrebat.
A oftat ușor.
— Îmbătrânesc. Nu mai am pe nimeni. Fiul meu trăiește prin al tău. Am vrut să ai ceea ce era destinat lui.
Nu era doar despre bani.
Era despre o legătură pe care nu o înțelesesem niciodată.
Din ziua aceea, nu a mai fost singur.
Eu și Andrei l-am vizitat săptămânal. Am stat la masă, am vorbit, am râs. Am împărțit lucruri simple, dar reale.
Singurătatea lui s-a topit încet.
Când s-a stins, eram acolo.
Țineam de mână un om care, fără să știe, ne ținuse pe noi în viață.
Uneori mă gândesc la ziua aceea din spital.
Am crezut că eu l-am salvat pe Andrei.
Dar adevărul…
este că și el m-a salvat pe mine.