După acea noapte, lucrurile nu au mai fost la fel.
Nu dintr-odată. Nu spectaculos.
Dar tăcerea dintre noi nu mai era la fel de rece.
Începusem să vorbim.
Puțin.
Suficient cât să simt că nu mai sunt doar „soțul din contract”.
Zvonurile au apărut rapid în companie.
„S-a măritat cu un junior.”
„E doar o schemă.”
Fratele ei, Radu, zâmbea prea des.
— O să încerce ceva, mi-a spus Andreea într-o seară.
Și a avut dreptate.
În luna a șasea, a apărut scandalul.
Un blog a publicat „dovezi” că mariajul nostru era fals.
Consiliul a început investigații.
Presiunea a devenit reală.
Ne-am certat.
— Dacă vrei să pleci, pleacă, mi-a spus ea.
M-am uitat la ea.
Și am spus ceva ce nu era în contract:
— Nu vreau să plec.
Și pentru prima dată… nu mințeam.
Momentul decisiv a venit la o gală în Cluj.
În fața tuturor, cineva a pus sub semnul întrebării căsnicia noastră.
Fără să gândesc… am tras-o spre mine și am sărutat-o.
Nu a fost calcul.
Nu a fost strategie.
A fost real.
În avion, înapoi spre București, m-a privit lung.
— Nu era în contract.
— Știu.
— De ce ai făcut-o?
Am inspirat adânc.
— Pentru că nu vreau să se termine.
A tăcut.
Apoi a spus încet:
— Nici eu.
Adevărul a ieșit la iveală câteva săptămâni mai târziu.
Radu plătise scandalul.
A fost înlăturat.
Andreea a rămas la conducere.
Dar noi… nu am sărbătorit la birou.
Am sărbătorit acasă.
Simplu.
În liniște.
Ca doi oameni care nu mai aveau nevoie de măști.
La finalul anului, avocatul ne-a pus întrebarea:
— Divorțăm?
Andreea m-a prins de mână.
Strâns.
— Nu.
Și nici eu nu am vrut.
Au trecut trei ani de atunci.
Nu mai sunt junior.
Conduc departamentul de creație.
Mama s-a mutat în București.
Iar eu și Andreea…
Nu suntem perfecți.
Dar suntem reali.
În fiecare dimineață, când mă trezesc lângă ea, îmi amintesc de prima întrebare pe care i-am pus-o:
— Trebuie să dormim în același pat?
Acum zâmbesc.
Pentru că știu răspunsul.
Da.
Și este singurul contract pe care nu vreau să-l încalc niciodată.