Andreea a răsfoit foaia cu mâinile tremurânde.
Ochii i s-au mărit, iar culoarea i-a dispărut din obraji.
— „Ce… ce e asta?” a bâiguit.
Ana a rămas în picioare, dreaptă, pentru prima dată fără urmă de slăbiciune.
— „Un contract notarial,” a spus simplu. „Apartamentul nu mai e al meu… și cu atât mai puțin al vostru.”
Radu a ridicat brusc capul.
— „Cum adică?!”
— „L-am dat cu clauză de întreținere viageră Mariei, fata de la etajul doi,” a continuat Ana. „Da… aceea pe care o numiți voi «săracă».”
Tăcere.
— „Ea vine la mine. Ea îmi cumpără medicamentele. Ea m-a îngrijit când am fost bolnavă iarna trecută… când voi nu răspundeați la telefon.”
Fiecare cuvânt lovea.
Calm. Clar. Fără ezitare.
— „Am dreptul să locuiesc aici până în ultima zi. După aceea, totul îi rămâne ei.”
Andreea a scăpat foaia pe masă.
— „Nu se poate… nu ai voie…”
— „Ba da,” a răspuns Ana. „Pentru că am avut minte. Și, mai ales… am avut ochi să văd cine e lângă mine și cine nu.”
Radu nu mai spunea nimic.
Nu mai avea ce.
Ana i-a privit pentru ultima dată.
— „V-am dat tot ce am avut. Și voi ați vrut să mă dați la o parte pentru o mașină.”
Vocea ei nu tremura.
— „Ieșiți.”
Au rămas nemișcați.
— „Ieșiți din casa mea. Și să nu vă mai întoarceți.”
Ușa s-a închis în urma lor.
Pe casa scării, Andreea a izbucnit în plâns și s-a prăbușit în genunchi.
Totul le căzuse în cap.
Își făcuseră planuri, își luaseră credite, se bazaseră pe banii din apartament.
Dar acum… nu mai aveau nimic.
Iar ușa din spatele lor a rămas închisă.
Pentru totdeauna.
Înăuntru, Ana s-a așezat încet pe scaun.
Casa nu mai părea goală.
Pentru că, în sfârșit, nu mai era singură.
Avea liniște.
Și, undeva deasupra ei, la etajul doi… avea un om care chiar îi purta de grijă.
Pentru că uneori, familia nu e cea care îți cere totul…
Ci cea care îți oferă, fără să aștepte nimic în schimb.