Am urmărit de la distanță cum ajung la ghișeu.
La început, Simona zâmbea.
Apoi… s-a oprit.
Agentul i-a spus ceva.
Zâmbetul i-a dispărut.
Mihai a primit un plic și l-a deschis.
— Ce e asta? a întrebat el.
Simona a încercat să i-l smulgă din mână.
— Nimic. Dă-mi-l.
Dar era prea târziu.
A citit.
Apoi s-a uitat la ea, șocat.
— Ai folosit cardul Taniei și pentru bilete?
În acel moment, m-am apropiat.
— Tania? a spus Simona, întorcându-se brusc. Ce ai făcut?
Am privit-o calm.
— Am protejat banii copilului meu.
Agenta a intervenit:
— Plata pentru aceste bilete a fost raportată ca neautorizată. Rezervarea a fost anulată. Dacă doriți să călătoriți, va trebui să plătiți din nou.
Mihai a rămas fără cuvinte.
— I-ai folosit cardul… în timp ce ea se recupera după operație?
Simona a început să se agite.
— O să-i dădeam înapoi!
Am făcut un pas spre ea.
— Te-ai numit oaspete. Oaspeții nu fură.
Copiii au început să plângă.
Simona tremura, căutând disperată telefonul.
— Mamă… am nevoie de bani… acum.
Nu am mai spus nimic.
Am plecat.
Când am ajuns acasă, telefonul a sunat.
Soacra mea.
A țipat, a acuzat, a încercat să mă facă vinovată.
Am lăsat-o să termine.
Apoi am spus calm:
— Mi-a folosit cardul pentru o cină de lux și bilete la clasa întâi, în timp ce eu abia mă puteam ridica din pat.
Tăcere.
— Gata, am spus. Nu mai tolerăm asta.
Și am închis.
O săptămână mai târziu, banii s-au întors în cont.
Am cumpărat pătuțul.
Am cumpărat căruciorul.
Casa mea era din nou liniștită.
Curată.
A mea.
Andrei m-a privit într-o seară și a spus încet:
— Îmi pare rău că am lăsat lucrurile să ajungă aici.
L-am privit și am zâmbit.
— Important e că nu se mai întâmplă.
Pentru prima dată de când îl adusesem pe lume pe fiul meu…
m-am simțit în siguranță.
Și, mai ales…
respectată.