… in camera băiatului comisarului. Apoi în următoarea. Și în următoarea. Toți aveau același tipar. Aceleași goluri în fișe. Aceleași detalii omise.
Până la ultimul copil, știam deja un lucru:
Asta nu era o coincidență.
Și exact atunci, în ușa salonului, a apărut doctorul Munteanu.
M-a privit o clipă prea lungă și a spus:
— Ești aici devreme.
Am simțit că aerul se schimbă.
Mai târziu, i-am dat mesaj comisarului Borcea și ne-am întâlnit la o cafenea de peste drum de spital. I-am arătat fișele, notițele, asemănările, lipsurile.
A răsfoit hârtie după hârtie.
Apoi m-a privit grav.
— Vrei să spui că cineva din spital face asta intenționat?
Am tras aer în piept.
Și i-am spus numele medicului care apărea în toate dosarele.
Comisarul Borcea a rămas cu privirea în hârtii câteva secunde bune.
— Sunteți sigur? m-a întrebat.
— Sunt sigur că apare în toate cazurile, am spus. Și sunt sigur că același detaliu a fost ratat de fiecare dată. Prea des ca să mai vorbim despre întâmplare.
— Crezi că doctorul Munteanu e implicat?
Am ezitat doar o clipă.
— Da.
A doua zi am mers prin spital ca și cum totul era normal. Mi-am făcut vizitele, am vorbit cu pacienții, am completat foi. Dar în același timp am început să pun întrebări, discret, fără să par că sap după ceva anume.
Am încercat întâi cu o asistentă de pe pediatrie.
— Știi cazurile copiilor care au intrat în comă? am întrebat-o degajat.
S-a încordat imediat.
— De ce întrebi?
— Încerc doar să înțeleg mai bine.
A clătinat din cap.
— N-ai ce să înțelegi. Pur și simplu nu s-au mai trezit.
Tonul ei îmi spunea clar că discuția se încheiase.
Am mai încercat cu altcineva. Apoi cu încă o persoană. De fiecare dată, aceeași reacție. Când ajungeam cu vorba la Munteanu, oamenii se închideau ca niște uși trântite.
La finalul turei, mergeam spre mașină când am auzit pași în spatele meu.
— Alex! Așteaptă!
M-am întors. Era asistenta Irina. Se uita în jurul ei de parcă îi era teamă că cineva ar putea să ne audă.
— Nu aici, a șoptit.
M-a tras după colțul clădirii, lângă intrarea de aprovizionare.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
A coborât vocea.
— N-ar trebui să-ți spun asta. Dar l-am văzut pe Munteanu făcând lucruri ciudate.
— Ce fel de lucruri?
— Se bagă singur la medicația inițială, chiar și când nu e nevoie. Și mai ales… alege momente foarte precise.
— Asta nu dovedește nimic, am spus.
— Știu. Dar eu cred că le dă ceva.
Cuvintele au rămas între noi ca un zgomot surd.
— Ești sigură?
— Nu. N-am dovadă. Dar am fost acolo de prea multe ori. Și de fiecare dată am simțit că ceva nu e curat.
Asta lega totul.
În seara aceea, l-am chemat pe comisarul Borcea și i-am spus tot.
— Dacă e adevărat, avem o problemă uriașă, a spus el. Și ne trebuie ceva solid.
— Atunci căutați pe partea dumneavoastră, i-am răspuns. Eu îl urmăresc în spital.
A doua zi dimineață, lucrurile s-au mișcat mai repede decât mă așteptam.
Eram pe hol, între două saloane, când l-am văzut pe Borcea intrând în spital cu doi colegi după el. Au mers direct spre biroul lui Munteanu.
Medicul ieșise chiar atunci.
— Ce înseamnă asta? a întrebat, încercând să pară calm.
— Trebuie să veniți cu noi, a spus Borcea.
— Este ridicol. Pe ce bază?
— Pe baza a suficient cât să nu mai plecați de aici liniștit.
Nu i-a mai dat timp pentru nimic. L-au escortat sub privirile personalului, iar pe hol s-a lăsat o liniște tăioasă.
L-am găsit pe Borcea puțin mai târziu.
— Ce ați găsit? am întrebat.
— Tranzacții. Plăți. Legături cu niște dosare de asigurare. Cu cât copiii rămâneau mai mult în stare gravă, cu atât cineva încasa mai mult.
Mi s-a întors stomacul pe dos.
— Vreți să spuneți că îi ținea intenționat așa?
— Exact asta spun.
S-a apropiat de mine și a adăugat:
— Acum am nevoie de tine. Dacă îi poți scoate de acolo, fă-o.
N-am ezitat.
Am început cu băiatul lui.
Am reluat totul încet, cu grijă, exact cum făcusem în cazul fetiței din prima zi. Și acolo era din nou: același detaliu discret, aceeași direcție greșită în tratament, aceeași substanță care schimba complet tabloul.
Am corectat. Am așteptat. Am urmărit.
După câteva minute, respirația băiatului s-a modificat. Apoi degetele i s-au mișcat. Apoi pleoapele au tresărit.
Când și-a deschis ochii, am simțit cum îmi fuge greutatea de pe piept.
L-am sunat imediat pe Borcea.
A venit aproape alergând.
Când și-a văzut fiul conștient, nu a mai spus nimic câteva secunde. Doar și-a pus mâna peste gură și a închis ochii.
Apoi au urmat ceilalți.
Unul câte unul.
Același protocol. Aceeași corecție. Același rezultat.
Fiecare copil s-a trezit.
Fiecare salon s-a umplut de plâns, de râs, de mâini strânse, de oameni care nu mai sperau și care, deodată, primeau înapoi ceea ce crezuseră pierdut.
Vestea s-a răspândit repede prin spital. Dar eu nu m-am simțit nici erou, nici salvator. M-am simțit doar… exact unde trebuia să fiu.
O săptămână mai târziu, comisarul Borcea a trecut pe la mine.
— Voiam să vă mulțumesc, a spus. Dacă nu erați dumneavoastră, băiatul meu și ceilalți copii ar fi rămas așa.
Am clătinat din cap.
— Dumneavoastră ați mers mai departe când ați simțit că ceva nu e în regulă.
A zâmbit trist.
— Poate. Dar dumneata ai fost primul care a văzut ce toți ceilalți au ignorat.
După câteva săptămâni, conducerea spitalului m-a chemat. Mi-au mulțumit, mi-au spus că voi primi o mărire de salariu și că secția avea nevoie de oameni care nu închid ochii când ceva nu se leagă.
Mai târziu am aflat și restul.
Munteanu folosise exact substanța pe care o simțisem pe hainele fetiței. Manipula starea copiilor încă de la internare, apoi lăsa totul să pară confuz, greu de legat, imposibil de demonstrat fără cineva care să observe ce nu se potrivea.
A fost acuzat penal.
Iar eu… eu am înțeles ceva ce nu învățasem în nicio facultate.
Meseria asta nu înseamnă să pari perfect. Nu înseamnă să știi tot, să nu greșești niciodată sau să intri în saloane ca și cum ai avea mereu toate răspunsurile.
Înseamnă să nu ignori momentul în care ceva nu se potrivește.
Să ai curajul să spui asta cu voce tare.
Și să mergi până la capăt, indiferent cât de incomod devine adevărul.
În prima mea zi ca medic, am crezut că doar salvasem o fetiță.
A doua zi am înțeles că, de fapt, tocmai deschisesem o ușă pe care alții o ținuseră închisă prea mult timp.
Și atunci am știut sigur:
Eram exact unde trebuia să fiu.