M-am ridicat fără grabă și am deschis ușa.
În prag stătea un bărbat în costum, cu o servietă de piele.
Mihai s-a ridicat imediat.
— Cine e?
— Domnul Ionescu, avocatul răposatului meu soț.
Fața lui s-a schimbat instant.
Avocatul a intrat calm, a salutat și și-a pus servieta pe masă.
— Bună dimineața. Am fost rugat să clarific câteva lucruri legate de această proprietate.
— Nu e nevoie, a mormăit Mihai.
— Ba este, a răspuns avocatul, deschizând dosarul.
Și-a pus ochelarii și a început să citească:
— Conform testamentului lui Radu, casa a fost plasată într-un fond fiduciar irevocabil. Proprietarul este exclusiv fiica sa, Maria. Doamna Ana este doar administrator până la majorat.
A ridicat privirea.
— Cu alte cuvinte, casa nu poate fi vândută, transferată sau ipotecată. Orice tentativă ar încălca legea.
Tăcere.
Mihai a strâns din maxilar.
— Adică… casa aparține unui copil de 14 ani?
— Din punct de vedere legal, da. Și a fost stabilit foarte clar.
Alex s-a ridicat incomod.
— Eu… trebuie să dau un telefon.
Și a ieșit din cameră.
Mihai s-a întors spre mine, furios.
— Știai.
— Evident.
— M-ai făcut de râs în fața fiului meu!
L-am privit calm.
— Nu eu. Tu ai încercat să iei de la un copil ceva ce nu era al tău.
A izbucnit:
— O să regreți asta!
— Nu, am spus liniștită. O să dorm foarte bine știind că mi-am ținut promisiunea.
A ieșit trântind ușa.
Alex a murmurat un „îmi pare rău” și a plecat după el.
Avocatul s-a apropiat de mine.
— Radu ar fi fost mândru.
După ce a plecat, casa a redevenit liniștită.
Câteva minute mai târziu, Maria a coborât scările.
— Mamă? A fost cineva?
I-am zâmbit și i-am aranjat părul.
— Da. Am vorbit despre casă.
— E totul bine?
Am dat din cap.
— E perfect. Casa tatălui tău e în siguranță. A ta… și va rămâne a ta.
În seara aceea, Mihai s-a întors târziu, nervos și tăcut.
— O să vezi tu, a spus.
Nu i-am răspuns.
Două zile mai târziu, a plecat. A lăsat doar un bilet că stă la fiul lui „o perioadă”.
Lunile au trecut.
Casa s-a umplut din nou de liniște și de râsul Mariei. Într-o seară, stăteam pe prispă, privind apusul.
Și-a rezemat capul de umărul meu.
— Mamă… iubesc casa asta. Parcă tata e încă aici.
Am închis ochii o clipă.
— Pentru că este. În fiecare colț… și în noi.
Atunci am știut că nu pierdusem nimic.
Mi-am ținut promisiunea.
Iar asta a fost mai important decât orice.