Ilinca a tras aer în piept și s-a uitat când la mine, când la frații ei.
— Doamna Preda nu a pierdut inelul pentru mult timp, a spus ea încet. L-a găsit după aceea. Doar că nu-i mai venea și voia să-l vândă.
Am clipit, fără să-mi vină să cred.
— Atunci de ce e sub patul tău?
Ilinca s-a uitat spre Vlad, apoi iar la mine.
— Pentru că voiam să-l cumpărăm noi.
Nu înțelegeam. Parcă auzeam cuvintele, dar nu și sensul lor.
— De ce?
Ilinca a ezitat o clipă, apoi a spus foarte încet:
— Pentru că Andrei nu avea unul.
În cameră s-a lăsat o liniște atât de adâncă, încât am simțit-o în piept.
— Și tu mereu amâni tot pentru tine, a adăugat Daria.
— Mereu te lași pe ultimul loc, a spus Matei.
Vlad a oftat și m-a privit drept în ochi.
— Niciodată nu te alegi pe tine, Mara.
— Și n-am mai vrut să te lăsăm să faci asta, a continuat Ilinca.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
— Banii… de unde i-ați avut?
Au schimbat între ei priviri scurte, apoi Vlad a răspuns:
— I-am strâns.
Matei s-a scărpinat stânjenit la ceafă.
— Eu am tuns iarba prin cartier.
Daria a spus:
— Eu am plimbat câinii doamnei Ionescu după școală.
Teodora a ridicat timid mâna.
— Eu o ajutam pe tanti Elena la cumpărături.
Vlad a continuat:
— Eu am stat cu copiii familiei Mureșan în weekenduri.
Ilinca a tras aer în piept.
— Iar eu o ajutam pe doamna Preda prin casă și stăteam cu nepoțica ei. Mă plătea pentru asta. Am pus totul în cutia mea, pentru că mi s-a părut cel mai sigur loc.
I-am privit fără să pot spune nimic.
— Dar voi mi-ați spus că mergeți afară la joacă, am murmurat.
Ilinca a coborât ochii.
— Știam că n-ai fi fost de acord dacă ți-am fi spus.
Avea dreptate. N-aș fi fost.
Exact atunci s-a auzit ușa de la intrare, iar pe hol a apărut doamna Preda.
— Matei mi-a scris, a spus ea blând. M-am gândit că e momentul să afli.
A intrat în cameră și a confirmat tot. Își găsise inelul, îi spusese Ilincăi că nu-l mai poartă și că vrea să-l vândă. Iar Ilinca o rugase să-l păstreze până strâng banii.
— M-au pus să le promit că nu-ți spun nimic, a zis femeia, zâmbind cu ochii umezi. În fiecare săptămână veneau și puneau deoparte ce reușeau. Dar nu se opriseră doar la inel.
— Cum adică? am întrebat.
Ilinca a scos din buzunar o foaie împăturită și mi-a întins-o. Era desenul unei rochii lungi, simple, vaporoase, într-un albastru pal.
— Voiam să ți-o luăm și pe asta, a spus Vlad.
— Tu spui mereu că nu ai nevoie de nimic, a adăugat Teodora.
— Așa că ne-am gândit să-ți dăruim noi ceva, a completat Daria.
Atunci am înțeles și bilețelul.
„Încă câteva zile și va fi, în sfârșit, al nostru.”
Nu era nimic întunecat. Nimic rușinos. Nimic de care să-mi fie frică. Era un plan făcut în tăcere de copiii pe care îi crescusem, pentru mine.
Andrei a expirat lung lângă mine.
— Cred că nu m-am simțit niciodată în același timp atât de mic și atât de onorat.
Atunci am izbucnit. M-am dus direct la Ilinca și am luat-o în brațe, apoi au venit și ceilalți, unul câte unul, până când ne-am trezit toți strânși într-o îmbrățișare haotică și perfectă.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama, am șoptit printre lacrimi.
Vlad a zâmbit slab.
— Ți-ai dat seama de multe, Mara. Doar că n-ai observat că și noi te observam pe tine.
Câteva săptămâni mai târziu, casa părea din nou ușoară. Țineam în mâini rochia albastru pal din desenul lor, iar când am ieșit în curte, toți cinci stăteau deoparte, încercând să pară serioși și nereușind deloc.
Andrei era în mijlocul lor.
M-a privit lung și a spus:
— Am crezut mereu că eu sunt omul care vine și aduce ceva bun în viața ta. Dar adevărul e altul. Tu ai construit deja ceva mai puternic decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Și eu nu vreau doar să fac parte din asta. Vreau să-i aparțin, alături de tine.
Apoi a îngenuncheat.
Ținea în mână același inel pentru care frații mei munciseră luni la rând.
— Mara, vrei să te căsătorești cu mine?
Pentru o clipă, n-am putut să scot niciun sunet. Am simțit în piept toți anii aceia, toate alegerile, toate sacrificiile și toată dragostea care ne adusese până acolo.
— Da, am spus plângând. Da, bineînțeles că da!
Copiii au izbucnit în urale în clipa în care Andrei mi-a pus inelul pe deget. Apoi s-au repezit toți spre noi, iar eu am început să râd printre lacrimi, ținându-i strâns.
— Se pare că nu m-am descurcat chiar atât de rău, am șoptit.
Ani la rând am crezut că eu i-am crescut pe ei.
Abia atunci am înțeles că, în liniște, crescuseră și ei pentru mine.