Nu s-a dus la niciun spital.
S-a dus într-un bar din centru.
Am stat afară, în întuneric, și m-am uitat prin geam. Radu stătea la masă cu prietenii lui, râdea, ridica paharul.
Nu era bolnav. Nu era obosit. Nu era distrus.
Era… fericit.
Apoi l-am auzit.
— V-am zis eu că pot să stau trei luni fără să muncesc!
Prietenii lui au izbucnit în râs.
— Nu-mi vine să cred că a mers! Soția ta chiar te-a crezut?
Radu a râs și mai tare.
— Cu totul. I-am spus că sunt bolnav. Acum îmi dă bani și își mai ia și al doilea job ca să mă „salveze”.
M-am sprijinit de perete. Nu mai aveam aer.
— Și încă îți dă bani? a întrebat cineva.
— Normal. E prea bună. Sau prea naivă, a zis el ridicând din umeri.
Acolo s-a terminat totul pentru mine.
Am plecat fără să intru. Fără să spun nimic.
În parcare era aceeași mașină.
Femeia m-a privit.
— Ai văzut?
Am dat din cap.
— Îmi pare rău, a spus ea încet. Iubitul meu e unul dintre prietenii lui. N-am putut să tac.
Nu am plâns atunci. Nu în fața ei.
Am ajuns acasă și l-am așteptat. A intrat calm, ca în fiecare seară.
— Tratamentul a mers bine azi, mi-a spus.
L-am privit și am dat din cap.
Nu am spus nimic.
Dar a doua zi dimineață… am început să-mi pun viața în ordine.
Am sunat la fostul lui loc de muncă și le-am spus că este suficient de sănătos încât să revină.
Am mers la bancă și am blocat contul comun.
Am plătit ratele și am deschis un cont doar pe numele meu.
Apoi am făcut cel mai simplu lucru.
I-am trimis un mesaj.
„Radu, tratează-ți minciuna și lipsa de respect. Asta e adevărata ta boală. Să nu mai vii acasă.”
Mi-am strâns lucrurile, i-am luat pe băieți și am plecat la părinții mei.
Câteva zile mai târziu, am schimbat încuietoarea.
A încercat să mă sune. De zeci de ori. Mesaje, apeluri, explicații.
Nu i-am răspuns niciodată.
Am depus actele de divorț.
Nu pentru că nu l-aș fi iubit.
Ci pentru că, în sfârșit, am înțeles un lucru simplu:
Nu boala lui m-a distrus.
Minciuna lui a făcut-o.
Iar eu meritam mai mult decât să fiu ultima lui glumă.