Amelia s-a așezat încet la masă.
Nu mai înțelegea nimic.
Privea când la medalion.
Când la femeia din fața ei.
— Cine sunteți?
Elena își șterse lacrimile.
— Cred că sunt bunica ta.
Tăcere.
O tăcere atât de grea încât părea că întreaga cafenea a amuțit.
Amelia clipea fără să poată procesa cuvintele.
— Nu…
— Știu că pare imposibil.
— Mama nu mi-a spus niciodată.
— Pentru că nu a vrut să te încarce cu durerea ei.
Elena își deschise geanta.
Scoase o fotografie veche.
Marginile erau îngălbenite de timp.
În imagine apărea Isabella la optsprezece ani.
Purta medalionul.
Același medalion.
Amelia simți că i se taie respirația.
Era mama ei.
Fără îndoială.
— Dumnezeule…
Elena începu să plângă.
— Am păstrat fotografia asta peste treizeci de ani.
Dar surpriza cea mai mare abia urma.
— Vrei să vii cu mine?
Amelia ezită.
— Unde?
— Acasă.
După câteva ore se aflau în vila Elenei.
O casă imensă.
Elegantă.
Dar surprinzător de tristă.
Prea liniștită.
Prea goală.
Elena o conduse pe un coridor lung.
Se opri în fața unei uși.
Mâna îi tremura.
— Nu am intrat aici de ani întregi.
Deschise.
Amelia rămase fără cuvinte.
Camera era păstrată aproape intactă.
Patul.
Biblioteca.
Fotografiile.
Trofeele școlare.
Un ursuleț vechi.
Totul.
Ca și cum Isabella ar fi urmat să se întoarcă în orice clipă.
— Le-ați păstrat?
— Pe toate.
Vocea Elenei se frânse.
— În fiecare an de ziua ei cumpăram un cadou.
Amelia o privi șocată.
— Ce?
Elena deschise un dulap.
Înăuntru erau zeci de cutii.
Zeci.
Fiecare etichetată cu un an.
Ani întregi de așteptare.
Ani întregi de speranță.
Ani întregi de regret.
Amelia izbucni în plâns.
Pentru prima dată înțelegea cât de mult suferise femeia aceea.
Apoi Elena scoase o cutie mică de lemn.
— Mai este ceva.
Înăuntru se aflau scrisori.
Zeci de scrisori.
Netrimise.
Toate adresate Isabelei.
— Le-ați scris?
— În fiecare an.
Amelia deschise una.
„Draga mea Isabella,
Astăzi împlinești douăzeci și șapte de ani. Nu știu unde ești. Nu știu dacă ești fericită. Dar dacă citești vreodată aceste rânduri, să știi că îmi pare rău…”
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Una după alta.
Scrisoare după scrisoare.
Ani după ani.
Regret după regret.
În acel moment, Amelia a înțeles ceva.
Bunica ei nu fusese lipsită de iubire.
Fusese doar orbită de mândrie.
Iar mândria costase o viață întreagă.
Soarele cobora încet când cele două s-au așezat în grădină.
— Mama m-ar fi lăsat să vă iert, spuse Amelia.
Elena începu să plângă din nou.
— Crezi?
— Sunt sigură.
Pentru că mama nu știa să urască.
Bătrâna își acoperi fața cu mâinile.
Treizeci de ani de vinovăție se prăbușeau în câteva clipe.
Amelia se ridică.
O îmbrățișă.
Și pentru prima dată după mai bine de trei decenii, Elena simți că o parte din fiica ei se întorsese acasă.
Nu putea schimba trecutul.
Nu putea recupera anii pierduți.
Dar putea salva ceea ce mai rămăsese.
Familia.
Iar când ultimele raze ale soarelui s-au reflectat în medalionul Polaris, amândouă au avut aceeași senzație.
Că Isabella, oriunde s-ar fi aflat, zâmbea.