Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu s-a uitat pentru o clipă la mine, apoi la telefon.
– Tatăl tău a scris așa: “Lasă scaunele noastre acolo. Când Mara va merge singură spre altar și le va vedea goale, poate va înțelege în sfârșit că încăpățânarea are un preț și că nu toată familia trebuie să-și schimbe viața după ea.”
În sală nu s-a mai auzit aproape nimic.
M-am uitat spre cele două scaune.
Nu faptul că nu veniseră mă durea cel mai tare.
Știam asta de câteva ore.
Ci faptul că fusese intenționat.
Nu rataseră nunta pentru că aleseseră să fie alături de Daria. Nu exista vreo urgență. Nu se întâmplase nimic neprevăzut.
Voiau să văd scaunele.
Voiau să doară.
– Mai e ceva? l-am întrebat pe Radu.
A ezitat.
– Da.
– Spune.
– Mi-a cerut să nu-ți arăt mesajul. A spus că după nuntă, când “te liniștești”, ar trebui să te conving eu să-i suni și să-ți ceri scuze.
Câteva persoane de la mesele apropiate au început să murmure.
M-am uitat la rudele mele.
Mătușa Lidia avea privirea în pământ. Unchiul meu se uita spre scaunele goale.
Mi-am întors privirea spre Radu.
– De ce nu mi-ai spus?
– Pentru că mi-ai cerut să nu vorbim despre ei astăzi.
– Și acum?
– Acum mi s-a părut nedrept ca tu să stai toată seara întrebându-te dacă poate au avut un motiv mai bun decât cel pe care ți l-au spus.
A pus telefonul jos.
– N-au avut.
Nu a urmat niciun ropot de aplauze.
Și mă bucur că n-a urmat.
Era nunta mea, nu un proces.
Radu a mulțumit invitaților că veniseră, a pus microfonul la loc și s-a întors lângă mine.
Formația a început din nou să cânte.
Oamenii au reluat încet conversațiile.
Eu am ieșit pe terasă.
După câteva minute, ușa s-a deschis.
Era mătușa Lidia, sora mamei.
– Pot?
– Da.
S-a așezat lângă mine.
O vreme n-a spus nimic.
Apoi a întrebat:
– Știi ce mă supără cel mai tare?
– Cred că am destule variante.
A zâmbit trist.
– Că nu sunt surprinsă.
M-am uitat la ea.
– Ce vrei să spui?
– Că au mai făcut asta.
– Să lipsească de la nunta mea?
– S-o pună pe Daria înaintea ta și apoi să găsească un motiv pentru care tu trebuie să înțelegi.
Am simțit că mă enervez.
– Și tu știai?
Lidia și-a împreunat mâinile.
– Da.
– De când?
A răspuns greu:
– De când erați mici.
Am rămas uitându-mă la ea.
– Toată viața mi s-a spus că sunt geloasă.
– Știu.
– Când au plecat de la serbarea mea ca s-o ducă pe Daria la ziua unei colege, mama mi-a spus că exagerez.
Lidia a dat din cap.
– Îmi amintesc.
– Când tata mi-a promis că vine la festivitatea de la facultate și a plecat cu ea să-și cumpere mașină?
– Și asta.
– Și nimeni n-a spus nimic?
Mătușa mea și-a coborât privirea.
– Ne spuneam că nu e treaba noastră. Că sunteți copiii lor.
Am râs scurt.
– Convenabil.
– Da.
N-a încercat să se apere.
– A fost convenabil.
Pentru prima dată, cineva din familia mea nu-mi explica de ce înțelesesem greșit.
Nu-mi spunea că Daria era mai sensibilă.
Nu-mi spunea că eu mă descurcam mai bine.
Nu-mi spunea că, fiind sora mai mare, trebuia să cedez.
– De ce-mi spui acum?
– Pentru că azi am văzut două scaune goale și mi-am dat seama unde ajunge tăcerea noastră.
Atât.
N-a urmat vreun discurs.
M-a îmbrățișat și s-a întors în sală.
Eu am mai rămas câteva minute.
Telefonul meu era în geanta de la masă.
Când m-am întors, aveam șapte apeluri pierdute.
Patru de la tata.
Trei de la mama.
Și un mesaj:
“Sună-ne imediat. Ce a făcut Radu este inadmisibil.”
I-am arătat telefonul lui Radu.
– Vrei să răspunzi? m-a întrebat.
– Nu.
Am pus telefonul cu ecranul în jos.
– Vreau să dansez.
Și asta am făcut.
Pe la miezul nopții, telefonul avea deja peste zece apeluri.
N-am răspuns la niciunul.
A doua zi dimineață, însă, tata mi-a trimis un mesaj lung.
Nu începea cu “îmi pare rău”.
Începea cu:
“Nu-mi vine să cred că ai permis ca o discuție privată de familie să fie expusă în fața atâtor oameni.”
Am citit până la capăt.
Radu stătea lângă mine în pat.
– Ce spune?
– Că eu i-am făcut de râs.
– Serios?
– Și că încă mai așteaptă să-mi cer scuze.
Radu și-a întins mâna.
– Dă-mi telefonul.
– Nu.
– Nu vreau să-i scriu eu.
– Atunci ce vrei?
– Să nu răspunzi cât ești furioasă.
Am lăsat telefonul pe noptieră.
Am răspuns abia seara.
“Tată, nu eu am lăsat două scaune goale la nunta fiicei mele ca s-o învăț o lecție. Voi ați făcut asta. Nu am pentru ce să-mi cer scuze.”
Răspunsul a venit aproape imediat.
“Atunci să nu te aștepți ca lucrurile să mai fie la fel între noi.”
Am citit de două ori.
Apoi am scris:
“Nu mai vreau să fie la fel.”
A urmat aproape o lună de tăcere.
Daria s-a întors din Bali și m-a sunat.
Nu răspunsesem nici la mesajele ei.
Până la urmă am acceptat să ne întâlnim la o cafenea.
A venit bronzată, cu ochelari mari și o sacoșă cu un cadou pentru mine.
– Ți-am adus ceva.
– Nu trebuia.
S-a așezat.
– Mara, eu n-am știut că tata o să facă asta.
– Ai știut că nu vin la nuntă.
– Da.
– Și ai plecat.
– Excursia era plătită.
– Și nunta era plătită.
A tăcut.
– Nu vreau să mă cert cu tine, a spus.
– Nici eu.
– Atunci ce vrei?
M-am uitat la ea.
– Să nu-mi mai spui că lucrurile doar se întâmplă. Ai rezervat vacanța după ce știai data. Mama și tata au cerut să mut nunta. Tu ai lăsat problema la ei pentru că știai cine va fi rugat să cedeze.
– Nu le-am cerut să lipsească.
– Nu. Asta au ales ei.
Am făcut o pauză.
– Dar nici nu le-ai spus să vină.
Daria a rămas cu mâna pe ceașcă.
– Credeam că până la urmă o să schimbi data.
Acolo era tot.
– Exact.
– Ce?
– Și tu credeai că eu o să cedez.
N-a negat.
Pentru prima dată, nu ne-am certat despre Bali.
Am vorbit despre ultimii douăzeci de ani.
Unele lucruri le vedea altfel.
Pe altele le recunoștea.
La final nu ne-am îmbrățișat plângând și nu am devenit brusc surorile pe care nu fuseserăm niciodată.
Dar înainte să plece, Daria a spus:
– Cred că m-am obișnuit să primesc lucruri fără să mă întreb cine renunță la ele.
Am apreciat că măcar spusese atât.
Cu părinții mei a fost mai greu.
Mama a încercat prima să reia legătura.
M-a sunat după aproape două luni.
– Putem să terminăm odată cu povestea asta?
– Ce înseamnă să terminăm?
– Să mergem mai departe.
– Putem.
– Atunci veniți duminică la masă.
– Nu despre asta vorbesc.
A tăcut.
– Eu nu mai vin la masă și mă prefac că nunta n-a existat.
– Ce vrei de la noi, Mara?
– Să recunoașteți că ați vrut să mă pedepsiți.
– Tatăl tău era nervos.
– Tu ai venit la nuntă?
Tăcere.
– Nu.
– Atunci nu a fost doar tata.
Mama n-a mai avut ce spune.
Nu ne-am împăcat în ziua aceea.
Nici în următoarea lună.
Cu timpul, am început să vorbim din nou, rar.
Dar ceva se schimbase.
Nu mai alergam eu după fiecare tăcere.
Nu mai eram prima care suna după o ceartă.
Nu-mi mai schimbam planurile automat pentru Daria.
Și, mai ales, nu mai acceptam propoziția:
“Tu ești mai mare. Tu trebuie să înțelegi.”
La aproape șase luni după nuntă, fotografa ne-a trimis albumul final.
Într-o duminică dimineață, eu și Radu stăteam pe canapea și treceam prin fotografii.
Am ajuns la ceremonia religioasă.
Eu, mergând singură.
Radu, așteptându-mă.
Florile.
Invitații.
Și, într-un colț al cadrului, cele două scaune goale.
Radu s-a oprit.
– Pe asta n-o punem în album dacă nu vrei.
Am privit fotografia.
Cu câteva luni înainte, aș fi văzut numai scaunele.
Acum vedeam și restul.
Mătușa Lidia era în primul rând, cu ochii la mine.
În spatele ei erau prietenii noștri.
Mai departe, rude venite de la Iași, București și Constanța.
Părinții lui Radu.
Oameni care își luaseră liber.
Oameni care conduseseră ore întregi.
Oameni care veniseră.
– Ba da, am spus.
– Ești sigură?
Am dat din cap.
– Pune-o.
Radu a mai privit o dată fotografia.
– Cu scaunele?
– Cu tot.
A pus fotografia în album.
De data asta, când m-am uitat la ea, cele două locuri goale nu mai ocupau toată imaginea.