Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Irina, dacă lucrurile merg mai departe așa, nu pierd doar firma.
Am rămas cu mâna pe dosar.
– Cât?
– Ce?
– Cât mai ai de plătit din creditul garantat cu apartamentul?
Dan mi-a spus suma.
Era suficient de mare cât să înțeleg de ce arăta de parcă nu mai dormise de săptămâni.
– Și banca?
– Deocamdată am o întârziere. Dar dacă nu acopăr…
– Nu te-am întrebat ce speri. Te-am întrebat ce ți-au spus.
A tăcut.
– Am primit notificarea.
Mi-a întins altă hârtie.
Am citit-o și am pus-o lângă celelalte.
Opt ani.
Opt ani trecuseră de când îmi spusese că apartamentul era al lui și că eu trebuia să plec.
Acum îl pusese garanție ca să țină în viață firma pentru care ne scosese pe mine și pe Matei din casă.
– Irina, poți să mă ajuți?
– Pot să mă uit la firmă. Nu știu dacă pot s-o salvez.
– Pentru mine e același lucru.
– Nu. Și dacă lucrăm împreună, trebuie să înțelegi diferența.
M-a privit.
– Ce vrei?
– Contract. Acces la toate actele. La toate conturile firmei la care consultantul poate avea acces legal. La contracte, furnizori, creanțe, credite. Fără să ascunzi nimic pentru că ți-e rușine.
– Bine.
– Și sunt plătită.
A clipit.
– Normal.
– Nu, Dan. Nu “normal”. În trecut ai considerat normal ca eu să acopăr casa în timp ce tu băgai tot în firmă. De data asta fiecare oră pe care o muncesc aici este muncă.
A dat din cap.
– Am înțeles.
Am semnat contractul în săptămâna următoare.
Primele zile au fost mai rele decât crezusem.
Firma nu avea o singură problemă.
Avea douăzeci de probleme mici care se hrăniseră una pe alta ani întregi.
Facturi emise și neurmărite. Clienți care plăteau la 90 de zile, deși contractele spuneau 30. Marfă comandată fără să existe încasări suficiente. Penalități. Rate. Două IFN-uri pe care Dan le folosise ca să acopere alte găuri.
Și peste toate, aceeași propoziție:
– Dacă intră contractul mare de luna viitoare…
Într-o după-amiază am închis laptopul.
– Nu mai vreau să aud despre contractul mare.
– Dar dacă intră, ne scoate.
– Nu vă scoate. Îți mai cumpără câteva luni în care să faci aceleași greșeli.
S-a enervat.
– Ușor de vorbit din afară.
M-am uitat la el.
– Din afară am crescut copilul aproape singură.
N-a mai spus nimic.
A doua zi a venit la opt dimineața cu toate dosarele pe care i le cerusem.
Fără explicații.
Fără promisiuni.
Așa am început, de fapt, să lucrăm.
Nu ca foști soți.
Ca doi oameni care aveau o problemă foarte concretă pe masă.
Am renegociat termene cu furnizorii. Am oprit comenzile care blocau bani. Am început să recuperăm creanțele vechi. Am renunțat la un spațiu de depozitare folosit pe jumătate. Am pus plățile în ordinea în care puteau ține firma funcțională.
Au fost și zile în care credeam că nu mai are rost.
Într-una dintre ele, Dan a intrat la mine cu telefonul în mână.
– A căzut clientul din Brașov.
Era unul dintre cei mari.
– Definitiv?
– Da.
Am refăcut calculele.
Nu ieșeau.
Seara, după ce au plecat angajații, Dan a rămas la masa din sala de ședințe.
– Spune-mi adevărul.
– Vrei adevărul profesional sau pe cel care te lasă să dormi?
– Profesional.
– În forma asta, firma nu mai poate continua mult.
A dat din cap.
Nu s-a certat.
– Ce variante am?
A fost prima întrebare bună pe care mi-o pusese de când revenisem acolo.
În următoarele săptămâni au intrat în discuție avocatul, contabilul și un specialist în restructurare. Eu aveam deja propriul SRL și lucram cu doi oameni cu care făcusem alte proiecte.
Am analizat inclusiv varianta în care o structură nouă de management și capital prelua societatea, cu toate verificările și obligațiile pe masă.
Nu era premiu.
Nu cumpărai un nume și primeai o afacere sănătoasă.
Primeai clienții care mai rămăseseră, contractele bune, angajații și, odată cu ele, o grămadă de probleme care trebuiau rezolvate.
Într-o seară, Dan m-a chemat în birou.
– Eu nu mai pot conduce asta.
– Ce înseamnă?
– Exact ce-am spus.
– Și ce vrei să faci?
– Dacă găsești o variantă prin care firma continuă și oamenii nu rămân pe drumuri, eu ies.
M-am uitat la el.
Cu opt ani înainte îmi spusese că firma avea nevoie de el mai mult decât aveam noi.
Acum firma trebuia salvată de el însuși.
– Nu lua hotărârea asta pentru că ești obosit.
– N-o iau azi. O iau după ani în care am refuzat să văd că nu sunt bun la partea asta.
Discuțiile au durat săptămâni.
Nu a existat nicio semnătură magică prin care toate datoriile au dispărut.
Au fost verificări, negocieri și condiții.
Până la urmă, s-a ajuns la o cesiune a părților sociale la o valoare simbolică, tocmai pentru că societatea venea cu obligații serioase și avea nevoie imediată de bani și reorganizare.
Eu și cei doi parteneri ai mei am intrat numai după ce am știut exact ce preluăm și ce riscăm.
În ziua semnării, Dan și-a pus pixul pe masă.
– E ciudat.
– Ce?
– Am pierdut familia încercând să țin firma asta numai pentru mine. Și acum ți-o las ție ca să nu dispară.
Nu i-am răspuns.
Nu era ziua în care voiam să reglăm trecutul.
Firma a continuat.
Dan a rămas câteva luni.
Nu ca patron.
Avea experiență tehnică și cunoștea clienții, așa că i-am propus un rol clar, cu salariu, program și responsabilități stabilite.
A acceptat.
Prima ședință a fost cumplit de incomodă.
Eu eram la capătul mesei.
Dan stătea în dreapta mea.
Când am împărțit responsabilitățile pentru săptămâna următoare, l-am văzut strângând pixul între degete.
Dar n-a spus nimic.
După ședință a rămas.
– Știu că meriți să-mi spui multe.
– Nu mai vreau să-ți spun.
– Nici măcar acum?
– Mai ales acum.
S-a uitat spre mine.
– Vreau doar să nu mai repar ce strici.
A dat încet din cap.
– Corect.
După patru luni a plecat singur.
Mi-a spus într-o dimineață că primise o ofertă de la o altă companie, într-un rol comercial.
– Cred că sunt mai bun la asta.
– Și eu cred.
A zâmbit.
– Ai fi putut să mă dai afară din prima zi.
– Aș fi putut.
– De ce n-ai făcut-o?
– Pentru că nu mi-am construit viața opt ani ca să ajung să mă răzbun pe tine.
A rămas câteva secunde în ușă.
– Îmi pare rău, Irina.
Nu l-am întrebat pentru ce.
Erau prea multe variante.
– Ai grijă de Matei, i-am spus. Acolo mai ai lucruri de reparat.
A plecat.
Cu Matei a fost mai complicat.
Fiul nostru avea treisprezece ani și nu mai era copilul care întreba când mergem acasă.
Știa cine îi fusese alături și cine lipsise.
Eu nu l-am împins spre tatăl lui, dar nici nu i-am închis ușa.
Dan a început cu lucruri mici.
Îl lua la film.
Mergea la meciurile lui.
Îl suna fără să-i promită ceva pentru luna următoare.
Uneori Matei mergea.
Alteori nu.
Dan a învățat să accepte și asta.
Firma nu s-a transformat într-un imperiu.
Nici eu într-o femeie care cobora dintr-o mașină de lux în fiecare dimineață.
După doi ani, însă, salariile erau plătite la timp, taxele erau la zi și aveam clienți care nu ne țineau cu lunile după bani.
Iar eu făcusem ceva ce amânasem mult.
Am luat prin credit un apartament cu trei camere în Sectorul 3.
În ziua mutării, Matei și-a dus singur cutiile în camera lui.
Era deja aproape cât mine.
Pe una scrisese cu markerul:
“NU DESCHIDE. CHESTII IMPORTANTE.”
Am deschis ușa.
– Aici.
S-a uitat înăuntru.
Birou lângă geam. Pat. Dulap. Câteva rafturi încă goale.
– E a mea?
Am început să râd.
– Numai a ta.
S-a uitat la mine ciudat.
– Ce?
– Nimic.
Nu-și mai amintea.
Avea cinci ani când mă întrebase, din patul bunicilor:
“Mami, când mergem acasă?”
Iar eu îi răspunsesem fără să știu dacă voi reuși:
“Până ne facem noi acasă.”
Matei a intrat în cameră și a început să desfacă prima cutie.
Eu am rămas o clipă în hol.
De data asta nu mai aveam valize pregătite lângă ușă.
Nu mai așteptam să hotărască nimeni dacă putem rămâne.
Eram acasă.