Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Atunci spune-mi cum e.
Vlad a rămas în picioare lângă scaun.
Cătălin se uita în cafea. Mariana își aranja marginea bluzei, iar Sorin privea peste balustradă, de parcă marea devenise brusc foarte interesantă.
– Am vorbit înainte să plecăm, a spus Vlad.
– Asta am auzit. Ce vreau să știu este ce ați vorbit.
– Cătălin nu știa cum să facă cu Matei anul ăsta. Mama nu mai poate să stea toată ziua după el…
– Și v-ați gândit la mine.
– Nu chiar așa.
Cătălin a ridicat capul.
– Andreea, hai să nu facem din asta…
– Tu să nu-mi spui ce să fac din asta. Tu tocmai ai spus că altfel trebuia să plătești bonă.
A tăcut.
M-am întors spre Vlad.
– Tu știai că fratele tău se bazează pe mine?
– Știam că o să-l mai ajuți.
– Cât înseamnă “mai ajuți”? Cinci minute? O oră? Sau trei zile în care voi coborâți la plajă și eu rămân sus cu copilul?
Mariana a intervenit:
– Dar și tu ai spus că nu-ți place să stai toată ziua la soare.
M-am uitat la ea.
– Asta înseamnă că vreau să stau în apartament cu Matei?
– Nu, dar ești femeie în toată firea, copilul te ascultă…
– Și Cătălin ce este?
N-a mai spus nimic.
Cătălin s-a ridicat.
– E copilul meu și am grijă de el.
– Perfect. Atunci s-a rezolvat.
– Nu trebuie să vorbești așa.
– Ba cred că exact așa trebuie. De acum înainte, Matei rămâne cu mine numai dacă mă întrebi și eu spun da.
Vlad a făcut un pas spre mine.
– Hai înăuntru să vorbim noi doi.
– Nu. Ați făcut planul în patru, îl lămurim în patru.
Sorin s-a întors în sfârșit de la balustradă.
– Eu n-am făcut niciun plan.
– Atunci cu atât mai bine.
M-am uitat din nou la Vlad.
– De ce n-ai putut să-mi spui înainte să plecăm: “Cătălin are nevoie de ajutor cu Matei, îl mai luăm și noi câteva ore”?
– Pentru că știam că o să spui nu.
Răspunsul a venit atât de repede încât nici măcar n-a avut timp să-l îndulcească.
– Exact.
Vlad și-a dat seama ce spusese.
– Adică… poate nu. Dar știam că o să începi să calculezi cine stă, cât stă…
– Pentru că este timpul meu.
– Suntem în familie, Andreea.
– Și eu sunt în concediu.
– Și noi suntem.
– Tocmai.
Cătălin și-a luat telefonul de pe masă.
– Gata. Nu mai stă nimeni cu Matei. Îl iau eu peste tot.
– Asta trebuia să faci de la început.
A intrat în apartament și l-a chemat pe copil.
Matei a venit vesel, fără să știe de ce adulții vorbeau atât de scurt.
– Hai, campionule, mergem până jos.
– La înghețată?
– Da.
Au plecat.
Mariana și Sorin s-au retras în camera lor după câteva minute.
Am rămas cu Vlad.
– Ești mulțumită? m-a întrebat.
– Nu.
– Ai obținut ce voiai.
– Tu încă nu înțelegi ce voiam.
– Ai vrut să nu mai stai cu Matei.
– Nu. Am vrut să nu fiu mințită ca să stau cu Matei.
Și-a luat cafeaua și a vărsat puțin pe masă când a ridicat-o.
– Nu te-am mințit.
– Mi-ai spus că insiști să vin pentru că vrei să fim împreună.
– Și voiam.
– Dar știai și de planul lor.
N-a răspuns.
– Dacă îmi spuneai adevărul, poate acceptam să stau cu el două ore într-o zi. Poate chiar îi spuneam lui Cătălin să iasă într-o seară și rămâneam eu cu Matei. Dar voi n-ați vrut ajutor. Ați vrut să fie stabilit înainte ca eu să aflu.
Vlad s-a așezat.
– Am vrut să fie toată lumea mulțumită.
– Toată lumea în afară de mine.
În seara aceea, Cătălin nu m-a întrebat dacă rămân cu Matei.
L-a luat cu el la terasă.
A doua zi dimineață m-am trezit la opt, mi-am făcut cafeaua și am ieșit pe balcon.
Pe la nouă, Vlad a apărut în costum de baie.
– Coborâm?
– Eu da.
În sufragerie, Cătălin îi punea cremă de protecție lui Matei.
– Noi mergem spre Belona, a spus. Veniți?
– Poate.
Am coborât singură.
Mi-am închiriat un șezlong, mi-am luat o cafea și am stat aproape două ore cu o carte.
Pe la unsprezece a apărut Vlad.
– Te-am căutat.
– M-ai găsit.
S-a așezat pe marginea șezlongului.
– Mama e supărată.
– O să-i treacă.
– Cătălin e și el supărat.
– Și lui o să-i treacă.
– Nu putem petrece restul concediului așa.
Mi-am pus semnul între pagini.
– Ba putem. Sau poți să le spui de ce s-a ajuns aici.
– Le-am spus.
– Ce?
– Că eu am greșit.
Nu mă așteptam.
– Și?
– Cătălin mi-a zis că el a crezut că tu știi.
– Știa că eu știu că sunt bona lui gratuită?
Vlad a strâmbat din gură.
– Când o spui așa…
– Așa a spus el. Nu eu.
A dat din cap.
– Da.
A rămas câteva secunde tăcut.
– Mama mi-a spus înainte de vacanță că dacă vii și tu, ne va fi mai ușor cu Matei. I-am spus lui Cătălin că probabil n-o să ai nimic împotrivă să mai stai cu el. După aia am insistat să vii.
– Deși prima dată îți spusesem că nu vreau.
– Da.
– De ce?
A privit spre mare.
– Pentru că era mai simplu să te conving pe tine decât să le spun lor să se descurce.
Asta era, de fapt, tot ce avusesem nevoie să aud.
Nu pentru că îl scuza.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mai încerca să mă convingă că îmi imaginasem problema.
– Să nu mai faci niciodată asta cu mine.
– Nu mai fac.
– Nu-mi promite mie acum. Data viitoare când familia ta vrea ceva de la mine, îi lași să mă întrebe pe mine.
– Bine.
– Și dacă eu spun nu?
A ezitat.
– Atunci e nu.
– Bun.
Restul vacanței n-a devenit brusc minunat.
Mariana a fost rece cu mine o zi întreagă.
Cătălin a trebuit să-și schimbe programul. Dacă Matei nu voia la plajă, rămânea el cu Matei. Dacă voia să iasă seara, îl lua cu el sau nu ieșea.
Și, surprinzător, s-a descurcat.
În a cincea zi, Matei a venit la mine cu găletușa în mână.
– Mătușă Andreea, vii cu mine să facem castel?
M-am uitat spre Cătălin.
El n-a spus nimic.
Nici nu mi-a făcut vreun semn.
Copilul mă întrebase pe mine.
– Vin.
Am stat cu el aproape o oră.
Pentru că am vrut.
Diferența era enormă.
În ultima seară am mers cu toții la o terasă.
La un moment dat, Matei a spus că îi este somn.
Cătălin s-a ridicat.
– Îl duc eu sus.
Mariana s-a uitat la mine, apoi spre el.
– Păi poate…
S-a oprit.
Cătălin și-a luat fiul de mână.
– E copilul meu, mamă. Mă descurc.
Nu știu dacă o spusese pentru mine sau pentru ea.
Nici nu conta.
Pe drumul spre Ploiești, Vlad și cu mine am vorbit puțin.
Abia acasă, după ce am desfăcut bagajele, a revenit la subiect.
– Te-ai gândit vreodată să nu mai vii cu ai mei în concediu?
– Da.
– Și?
– Deocamdată, da.
A zâmbit amar.
– Merit.
– Nu despre merit e vorba. Vreau să văd dacă ce-ai înțeles la mare rămâne valabil și acasă.
Ocazia a venit mai repede decât mă așteptam.
Două luni mai târziu, Cătălin ne-a sunat într-o vineri.
Avea o nuntă sâmbătă și persoana cu care trebuia să rămână Matei îl anunțase că nu mai poate.
Vlad vorbea cu el în bucătărie.
– Nu știu ce să fac, îi spunea Cătălin. M-am gândit poate…
Vlad s-a uitat spre mine.
În trecut ar fi spus direct:
“Îl aduci la noi.”
Sau ar fi închis telefonul și mi-ar fi spus după aceea.
De data asta n-a făcut-o.
– Stai puțin, i-a spus fratelui lui.
A acoperit telefonul cu palma.
– Cătălin vrea să știe dacă putem sta mâine seară cu Matei. Vrei?
M-am uitat la el.
– Tu vrei?
– Da. Putem să stăm amândoi cu el.
– Atunci da.
Vlad a dus telefonul din nou la ureche.
– Da, îl poți aduce. Dar venim amândoi la pachet. Nu-l lași pe capul Andreei și dispari.
Am auzit râsul lui Cătălin din telefon.
– Am înțeles.
A doua seară, Matei a venit cu pijamaua, periuța de dinți și jocul lui preferat.
După ce a adormit, am intrat în bucătărie.
Vlad strângea paharele de pe masă.
– Vezi? mi-a spus. N-a fost greu.
– Ce?
– Să te întreb.
Am luat două farfurii și le-am pus lângă chiuvetă.
– Nu. N-a fost.
În vacanța aceea nu mă deranjase că avusesem grijă de un copil.
Mă deranjase că cinci adulți hotărâseră cum îmi voi petrece eu timpul, iar singura persoană pe care uitaseră s-o întrebe fusesem eu.