Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am desfăcut scrisoarea.
Hârtia era îngălbenită, iar pe una dintre margini se vedea urma unei pete vechi. Scrisul lui Mihai era însă același pe care îl recunoșteam de pe felicitările păstrate într-o cutie din dormitor.
Am început să citesc.
“Sorin, dacă mâine nu reușesc să-i spun Danielei, te rog să nu-i spui tu. Trebuie să audă de la mine.”
M-am oprit.
– Ce trebuia să-mi spună?
Mara și-a tras scaunul mai aproape.
– Citește.
Am continuat.
Mihai scria că făcuse datorii.
Nu pentru casă. Nu pentru mine.
Cu aproape un an înainte începuse să bage bani, fără să-mi spună, într-o afacere cu piese auto împreună cu doi cunoscuți. La început câștigase. Apoi pierduse. Împrumutase din nou bani ca să recupereze pierderea.
Eu nu știusem nimic.
În ultimele luni înainte de accident îmi spusese că lucrează mai mult pentru că firma merge bine.
În realitate încerca să iasă din datorii.
Am lăsat scrisoarea jos.
– Nu se poate.
– Mai e.
– Eu știam fiecare leu care intra în casa aia.
– Se pare că nu.
M-am uitat urât la Mara.
– Nu-mi vorbi așa.
– Nu încerc să te rănesc.
Am continuat.
Sorin aflase.
Încercase să-l oprească.
În seara accidentului, Mihai trebuia să se întâlnească din nou cu unul dintre oamenii de la care împrumutase bani.
Sorin refuzase să meargă cu el.
Îi luase chiar cheile mașinii pentru câteva minute.
Mihai avea însă cheia de rezervă.
Plecase singur.
– Nu, am spus.
Mara nu m-a întrerupt.
– Sorin era cu el.
– Nu era.
– Așa mi s-a spus.
– Cine ți-a spus?
Am deschis gura și m-am oprit.
După douăzeci și trei de ani, încercam să-mi amintesc exact.
Fratele lui Mihai venise primul la mine.
Îmi spusese că Mihai și Sorin se certaseră în seara aceea. Că Sorin îl lăsase să plece nervos. Că dacă nu s-ar fi certat, poate Mihai n-ar fi urcat la volan.
Eu transformasem, în mintea mea, toate acele lucruri într-o singură propoziție:
Sorin fusese cu el.
– De ce nu mi-a spus? am întrebat.
Mara a arătat spre scrisoare.
Ultimele rânduri erau pentru Sorin.
“Dacă se întâmplă ceva înainte să pot îndrepta lucrurile, ajut-o numai dacă îți cere. Daniela nu trebuie să plătească pentru prostiile mele.”
Mi-am pus scrisoarea pe masă.
– Și el ce-a făcut?
– A încercat să te ajute.
Am ridicat imediat privirea.
– Nu.
– A venit la tine după înmormântare.
Mi-am amintit.
La trei zile după ce îl îngropasem pe Mihai, Sorin apăruse la poartă.
Eu nu-l lăsasem să intre.
Îl întrebasem de ce nu îl oprise.
El spusese:
“Am încercat.”
Iar eu îi răspunsesem:
“Să nu te mai apropii niciodată de mine sau de copilul meu.”
Și închisese gura.
Pur și simplu plecase.
– Putea să-mi arate scrisoarea atunci.
– Putea, a spus Mara. Și eu l-am întrebat același lucru.
– Ce ți-a răspuns?
– Că tata îi ceruse să nu-ți spună el.
Am râs amar.
– Foarte comod.
– Și că tu tocmai îți îngropaseși soțul. I-ai spus să dispară. A dispărut.
Nu mi-a plăcut răspunsul.
Dar nu puteam spune că era fals.
– Și toate astea ce legătură au cu faptul că te-ai căsătorit cu el?
Mara s-a lăsat pe spătar.
– Nu m-am căsătorit cu el din cauza scrisorii.
– Atunci de ce mi-o arăți?
– Pentru că vreau să înțelegi de ce nu ți-am spus cine este.
Acolo m-a lovit altceva.
– Tu știai de cinci luni.
– Da.
– Și m-ai mințit.
– Da.
N-a încercat să se apere.
– La început nu știam, mamă. Pentru mine era doar Sorin.
Mi-a povestit.
Îl cunoscuse într-o cafenea, exact cum îmi spusese. O colegă de-a ei se simțise rău, iar Sorin intervenise pentru că avea apă și glucoză în mașină după o vizită la unul dintre clienții firmei sale.
S-au mai întâlnit întâmplător două săptămâni mai târziu.
Apoi intenționat.
Cafea.
Cină.
Plimbări.
La început Mara nici măcar nu-i spusese numele meu complet.
După aproape două luni, Sorin o dusese acasă și văzuse în portofelul ei o fotografie mică, veche, cu mine și Mihai.
Atunci o întrebase:
– Mama ta se numește Daniela?
– Da.
– Daniela Marinescu?
Mara crezuse că era o coincidență.
Nu fusese.
– Și atunci ce-a făcut?
– Mi-a spus că nu ne mai putem vedea.
Răspunsul m-a surprins.
– El?
– Da.
– De ce?
– Din cauza ta. Din cauza tatei. Din cauza vârstei. Din cauza tuturor lucrurilor pe care știa că o să le gândești când afli.
– Și avea dreptate.
– Poate.
– Atunci cum ați ajuns să vă căsătoriți?
Mara s-a uitat spre geam.
– Pentru că eu m-am dus înapoi.
– Mara…
– Nu m-a cumpărat. Nu m-a convins. Nu m-a urmărit. Eu m-am dus la el și i-am spus că nu poate decide singur că relația noastră se termină doar pentru că îi este frică de trecut.
– Are cincizeci și șase de ani.
– Știu.
– Tu ai douăzeci și patru.
– Știu.
– Când tu vei avea patruzeci, el va avea șaptezeci și doi.
– Știu și asta.
– Și nu te sperie?
De data aceasta n-a răspuns imediat.
– Ba da.
Mă așteptasem la orice în afară de asta.
– Atunci de ce?
Mara s-a uitat la mine.
– Pentru că mi-ar fi mai frică să aleg omul cu care trăiesc după ce crede lumea despre vârsta lui.
Am tăcut.
Nu eram convinsă.
Nici pe departe.
– Vreau să-l văd.
Mara a ridicat capul.
– Pe Sorin?
– Nu mai ai alt soț secret, sper.
Pentru prima dată în ziua aceea a zâmbit.
Sorin a venit a doua zi.
Când l-am văzut în poartă, nu l-am recunoscut imediat pe bărbatul de acum douăzeci și trei de ani.
Îmbătrânise.
Și eu îmbătrânisem.
Mara a vrut să rămână cu noi.
– Nu, i-am spus. Lasă-ne zece minute.
– Mamă…
– Zece minute.
Sorin a intrat în bucătărie.
Nici nu s-a așezat.
– Daniela.
– Tu ai știut cine este?
– Nu la început.
– Dar după aceea ai știut.
– Da.
– Și totuși te-ai căsătorit cu fiica mea.
A inspirat încet.
– Am încercat să plec.
– Asta mi-a spus și ea.
– E adevărat.
– Puteai să rămâi plecat.
– Da.
– Și?
Pentru prima dată, a zâmbit puțin.
– Fiica ta seamănă cu tine mai mult decât crezi.
Nu mi s-a părut amuzant.
– De ce ai păstrat scrisoarea?
Zâmbetul i-a dispărut.
– Pentru că era ultimul lucru pe care mi l-a dat Mihai.
– De ce nu mi-ai arătat-o?
– Pentru că mi-a cerut să nu fiu eu cel care îți spune.
– Mihai murise.
– Știu.
– Eu te uram pentru ceva ce nu făcuseși.
– Știu și asta.
– Și ai preferat să mă lași să te urăsc douăzeci și trei de ani?
Sorin s-a uitat spre masă.
– În ziua în care am venit la tine după înmormântare aveam scrisoarea în buzunar.
Am rămas tăcută.
– Atunci de ce n-ai scos-o?
– Pentru că mi-ai spus să nu mă mai apropii de tine și de Mara. Și pentru că, dacă ți-o dădeam atunci, în aceeași zi aflai că soțul pe care tocmai îl îngropaseși îți ascunsese datorii aproape un an.
A făcut o pauză.
– N-am știut care dintre cele două adevăruri te-ar fi distrus mai tare.
Nu știam dacă făcuse bine.
Nici astăzi nu știu.
– Și acum?
– Acum Mara a găsit-o.
– Cum?
– Căuta o fotografie cu mine din tinerețe. I-am spus să ia cutia din dulap. Scrisoarea era acolo.
Deci nici asta nu fusese o revelație pregătită.
O găsise.
Mara văzuse numele tatălui ei pe plic și îl întrebase.
Sorin îi spusese adevărul.
– Mai am o întrebare.
– Spune.
– O iubești?
N-a răspuns imediat.
– Da.
– Atunci de ce ai acceptat să vă căsătoriți în secret?
– Pentru că Mara nu voia să ceară voie nimănui.
– Nici măcar mamei ei?
– Mai ales mamei ei.
M-am enervat.
Apoi, fără să vreau, am început să râd.
Puțin.
Pentru că exact așa fusesem și eu la douăzeci și patru de ani.
În lunile următoare nu am devenit brusc cea mai mare susținătoare a căsniciei lor.
Ar fi fost o minciună.
Diferența de vârstă continua să mă deranjeze.
Uneori mă uitam la ei și mă gândeam la ce va însemna peste cincisprezece sau douăzeci de ani.
Într-o seară i-am spus asta Marei.
– Știu, mamă.
– Nu vreau să te trezești la patruzeci de ani îngrijind un om de peste șaptezeci.
– Poate se întâmplă.
– Și?
– Și poate la patruzeci de ani divorțez de un bărbat de patruzeci și doi. Sau poate mor eu prima. Nu pot să aleg un soț după tabel.
Nu mai aveam douăzeci și patru de ani ca să cred că dragostea rezolvă orice.
Dar aveam cincizeci și unu ca să știu că nici frica nu rezolvă mare lucru.
Cel mai greu mi-a fost să separ două lucruri.
Sorin, bărbatul din trecutul meu.
Și Sorin, soțul fiicei mele.
Cu primul aveam douăzeci și trei de ani de furie de desfăcut.
Pe al doilea abia începeam să-l cunosc.
Într-o duminică, Mara și Sorin au venit la mine la masă.
După prânz, Mara a ieșit în curte să răspundă la telefon.
Am rămas singură cu el.
– Sorin.
– Da?
– Dacă Mihai ar fi aici, crezi că ar accepta asta?
Sorin s-a uitat spre fereastra prin care se vedea Mara.
– Nu.
Am rămas surprinsă.
– Nu?
– Probabil mi-ar sparge nasul.
Am izbucnit în râs.
Sorin a zâmbit.
– După aceea cred că m-ar pune să-i explic.
– Și ce i-ai spune?
De data asta n-a glumit.
– Același lucru pe care ți-l spun ție. Că nu pot să-i promit fiicei voastre că diferența dintre noi n-o să doară niciodată. Pot doar să-i promit că n-o să folosesc niciodată vârsta mea, banii mei sau faptul că am cunoscut familia ei ca să decid în locul ei.
Mara s-a întors în bucătărie.
– Ce faceți?
– Vorbim despre tine, am spus.
– Minunat.
S-a așezat între noi și a luat ultima felie de cozonac.
– Și la ce concluzie ați ajuns?
M-am uitat la ea.
Apoi la Sorin.
– Că încă nu-mi place că soțul tău este mai în vârstă decât mine.
Mara a dat ochii peste cap.
– Mamă…
– Dar nu eu sunt căsătorită cu el.
S-a oprit cu bucata de cozonac în mână.
Sorin n-a spus nimic.
– Asta înseamnă că îl accepți?
– Înseamnă că accept că ai douăzeci și patru de ani și că alegerea este a ta.
Mara s-a ridicat și m-a îmbrățișat.
– Nu exagera, i-am spus. Încă îl supraveghez.
Sorin a ridicat ceașca.
– Mă așteptam.
Înainte să plece, Mara și-a pus geaca.
Sorin ieșise deja în curte.
Am prins-o ușor de braț.
– Ești fericită?
S-a uitat la mine.
Nu mi-a spus că totul este perfect.
Nu mi-a spus că nu se ceartă.
Nu mi-a spus că diferența dintre ei nu contează.
A spus doar:
– Da. Și când nu sunt, pot să-i spun.
Pentru mine, acela a fost răspunsul important.
Am mers cu ea până la poartă.
Sorin o aștepta lângă mașină.
Înainte să urce, Mara s-a întors.
– Mamă!
– Ce?
– Te sun mâine.
Am zâmbit.
– Nu peste o săptămână?
– Mâine.
Am rămas în poartă până au plecat.
Nu știam dacă peste douăzeci de ani Mara avea să-mi spună că făcuse cea mai bună alegere din viața ei.
Nici dacă avea să-mi spună că greșise.
Dar în sfârșit înțelesesem ceva ce nu înțelesesem nici când îl pierdusem pe Mihai:
nu puteam proteja un om drag alegând în locul lui.
Puteam doar să mă asigur că, atunci când își face propria alegere, știe că are unde să se întoarcă.