Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu David în brațe, uitându-mă la Silvia.
Cu câteva minute înainte îmi spusese că oamenii cu bebeluși ar trebui să se gândească înainte să urce într-un avion.
Acum ținea fotografia lui Radu cu ambele mâini.
– Fiica dumneavoastră are un copil? am întrebat.
– Un băiețel. Are șapte luni.
– Și nu v-a primit în casă de aproape doi ani?
Silvia a clătinat din cap.
– Nu.
– Dar acum mergeți la ea.
– M-a sunat acum trei zile. Mi-a spus că dacă vreau să-mi cunosc nepotul, pot veni.
– După doi ani?
– După doi ani.
A băgat fotografia în geantă.
– Și eu ce legătură am cu toate astea?
Silvia s-a uitat spre Ilinca.
– Mai mult decât mi-aș fi dorit.
Nu mi-a plăcut răspunsul.
– Ce înseamnă asta?
– Înseamnă că Radu a fost ultimul om pe care Corina l-a iubit înainte să înceapă să mă scoată din viața ei.
– Nu înțeleg.
– După el au mai fost relații. Dar cu Radu urma să se căsătorească.
A rămas câteva secunde cu privirea în jos.
– Iar eu am făcut tot ce am putut să n-o facă.
Am simțit că mă enervez.
– De ce?
– Pentru că eram convinsă că știu ce este mai bine pentru ea.
Răspunsul a venit atât de simplu, încât m-a surprins.
Silvia mi-a povestit că Radu o cunoscuse pe Corina la douăzeci și patru de ani.
El lucra atunci la un service auto și făcea cursuri seara. Corina terminase facultatea și avea un post bun într-o firmă.
Silvia nu-l plăcuse.
Nu pentru că o trata urât.
Nu pentru că bea.
Nu pentru că o înșela.
Pentru că, după părerea ei, “nu era de nivelul Corinei”.
– Dumnezeule, am spus.
– Da.
– I-ați spus asta?
– De multe ori.
La început, Corina râdea.
Apoi începuse să-i ascundă mamei unde mergeau, cât timp petreceau împreună, ce planuri aveau.
Când Radu îi ceruse mâna, Corina spusese da.
Silvia aflase a doua zi.
– I-am spus că își distruge viața.
– Și?
– Mi-a spus că este viața ei.
Am privit-o.
Parcă o auzeam pe mine vorbind cu Ilinca peste cincisprezece ani.
– După aceea m-am purtat și mai rău, a continuat Silvia. La fiecare masă găseam ceva. Cât câștigă Radu. Unde vor locui. De ce nu are apartamentul lui. De ce vrea nuntă mică. Cum vor crește copiii dacă vor avea.
– Și Corina a rupt logodna.
– Da.
– Din cauza dumneavoastră?
Silvia a ridicat din umeri.
– Mult timp mi-am spus că nu. Că dacă relația lor era suficient de puternică, eu n-aș fi putut s-o stric.
– Și acum?
– Acum cred că am făcut din fiecare problemă mică una uriașă până când au început să se certe între ei cu cuvintele mele.
Asta m-a făcut să tac.
Radu nu-mi povestise niciodată.
Știam despre două foste iubite. Despre Corina, nimic.
– De ce păstrați fotografia?
Silvia și-a strâns geanta.
– Am găsit-o acum câteva zile.
– Unde?
– Într-o cutie cu lucrurile Corinei pe care le mai aveam acasă. Când m-a sunat să-mi spună că pot veni, am căutat niște fotografii cu ea din copilărie. Am găsit-o și pe asta.
– Și ați luat-o cu dumneavoastră?
– Voiam să i-o dau.
– De ce?
Silvia a zâmbit amar.
– Pentru că voiam să-i spun că acum înțeleg.
M-am uitat la ea.
– Ce înțelegeți?
– Că dacă nu mă băgam atât, poate viața ei ar fi fost alta.
Nu știam ce să spun.
Apoi Silvia m-a întrebat:
– Cum a murit?
Am privit spre David.
– Accident vascular cerebral. Avea patruzeci și unu de ani.
– Patruzeci și unu…
– Da.
Și-a dus mâna la gură.
– Îmi pare rău.
N-am răspuns.
– Era fericit? a întrebat.
Întrebarea m-a deranjat.
– Cu mine?
– Nu asta am vrut…
– A avut doi copii. O familie. O casă. Zece ani de căsnicie.
– Nu voiam să vă jignesc.
– Atunci ce voiați să aflați?
Silvia a rămas câteva secunde tăcută.
– Dacă și-a făcut viața pe care eu îi spuneam Corinei că n-o să fie capabil s-o facă.
M-am uitat spre Ilinca.
Desena ceva pe tabletă.
David adormise la pieptul meu.
– Da, am spus. Și-a făcut-o.
Silvia și-a coborât privirea.
– Atunci am greșit și în privința lui.
Avionul a intrat într-o zonă ușoară de turbulențe, iar semnul pentru centuri s-a aprins.
M-am întors pe locul meu.
Silvia s-a ridicat.
– Stați.
M-am uitat la ea.
– Luați locul înapoi. Stau eu în spate.
– Nu este nevoie.
– Știu.
A făcut o pauză.
– Tocmai de asta îl ofer.
Ilinca s-a mutat înapoi pe locul ei, iar eu m-am așezat lângă geam cu David.
Silvia a rămas lângă mine până când însoțitoarea de bord i-a cerut să ocupe un loc.
Înainte să plece, s-a oprit.
– Ana.
– Da?
– Ce v-am spus mai devreme…
– A fost urât.
A dat din cap.
– Da.
– Și nu pentru că sunt văduvă.
S-a uitat la mine.
– Ar fi fost la fel de urât dacă soțul meu era acasă și mă aștepta.
– Aveți dreptate.
Atât.
Nu aveam nevoie de un discurs.
Restul zborului n-am mai vorbit.
După aterizare, în timp ce așteptam bagajele, am văzut-o pe Silvia la câțiva metri de noi.
Ținea fotografia în mână.
Ilinca a tras de mâneca mea.
– Mami, uite.
O femeie de aproximativ treizeci și șapte de ani venea spre Silvia împingând un cărucior.
Lângă ea mergea un bărbat, iar în cărucior era un bebeluș.
Am recunoscut-o imediat.
Nu pentru că semăna cu Silvia.
Ci pentru că era femeia din fotografia cu Radu.
Corina.
Doar că acum avea cu aproape cincisprezece ani mai mult.
Silvia a făcut un pas spre ea.
Corina s-a oprit.
Nu s-au îmbrățișat.
– Bună, mamă.
– Bună.
Silvia s-a uitat spre cărucior.
– El este?
– Da.
A zâmbit.
– Tudor.
Silvia a întins instinctiv mâna spre copil.
Apoi s-a oprit.
Și-a retras-o.
– Pot?
Corina s-a uitat la ea.
– Poți să-l saluți.
Silvia s-a aplecat.
– Bună, Tudor.
Nu l-a luat în brațe.
Nu i-a aranjat căciulița.
Nu i-a spus Corinei că e prea gros îmbrăcat.
Doar s-a uitat la el.
Apoi Corina a observat fotografia din mâna mamei sale.
Fața i s-a schimbat.
– De unde o ai?
– Era la mine.
– De ce ai adus-o?
Silvia a privit în direcția noastră.
Corina ne-a observat.
Mai întâi pe mine.
Apoi pe Ilinca.
Apoi pe David.
Silvia i-a spus ceva.
Corina s-a uitat din nou la mine.
Și a venit spre noi.
Mi-am strâns mâna pe mânerul căruciorului.
Nu știam ce urma.
Corina s-a oprit în fața mea.
– Dumneavoastră sunteți Ana?
– Da.
A privit-o pe Ilinca.
– Iar ei sunt copiii lui Radu?
– Da.
A rămas câteva secunde fără să spună nimic.
– Mama mi-a spus că Radu a murit.
– Acum cinci săptămâni.
– Îmi pare foarte rău.
– Mulțumesc.
Apoi a zâmbit spre Ilinca.
– Ai ochii lui.
Ilinca s-a uitat la mine, apoi la ea.
– L-ai cunoscut pe tata?
Am vrut să intervin.
Corina însă a răspuns simplu.
– Da. Cu foarte mult timp înainte să o cunoască pe mama ta.
– Erați prieteni?
Corina s-a uitat spre mine.
Am dat ușor din cap.
– Am fost.
Nu era o minciună.
Doar nu era toată povestea de spus unui copil de opt ani lângă banda de bagaje.
Ilinca a acceptat răspunsul.
– Tata era amuzant.
Corina a zâmbit.
– Da. Era.
Pentru prima dată de când o văzusem, ochii i s-au umezit.
Apoi s-a uitat la mine.
– Pot să vă spun ceva?
– Sigur.
– După ce ne-am despărțit, am încercat să ne împăcăm.
Știam deja.
– Mama mi-a spus.
Corina a întors capul spre Silvia.
– Ți-a spus și asta?
– Da.
– Atunci probabil ți-a spus că Radu n-a vrut.
– Da.
Corina a zâmbit foarte puțin.
– Mult timp am fost furioasă pe el.
Apoi a continuat:
– Abia mai târziu am înțeles de ce.
– De ce?
– Pentru că ajunsesem să nu mai pot lua nicio decizie fără să mă întreb ce o să spună mama.
Silvia era suficient de aproape încât să audă.
Nu s-a apărat.
Corina a continuat:
– Radu mi-a spus odată că nu vrea să trăiască într-o familie în care oamenii trebuie să ceară voie pentru fiecare lucru normal.
Am privit spre David.
Cu mai puțin de două ore înainte, eu aproape că îmi cerusem scuze unei necunoscute pentru că îmi hrăneam copilul.
– Nu știu dacă asta vă ajută cu ceva, a spus Corina. Dar dacă a avut viața pe care și-o dorea după noi… mă bucur.
– A avut-o.
Mi-a fost greu să spun cuvintele fără să mi se schimbe vocea.
– Își adora copiii.
Corina a zâmbit.
– Asta nu mă surprinde.
De pe banda de bagaje a apărut valiza mea.
Ilinca a fugit să arate spre ea.
– Mami, a noastră!
Am tras-o de pe bandă.
Când m-am întors, Silvia și Corina erau din nou una lângă alta.
– Plecăm? a întrebat Corina.
– Da.
Silvia a făcut doi pași.
Apoi s-a oprit.
– Corina.
– Ce?
– Nu vreau să vin la tine ca să-ți spun ce faci greșit.
Corina a privit-o atent.
– Bine.
– Dar probabil o să-mi mai scape.
– Probabil.
– Dacă se întâmplă…
Silvia a ezitat.
– Spune-mi să mă opresc.
Corina a ridicat o sprânceană.
– Asta am făcut și până acum.
Pentru o secundă, nimeni n-a spus nimic.
Apoi Silvia a dat din cap.
– Atunci, de data asta, o să încerc să te ascult.
Corina nu s-a repezit s-o îmbrățișeze.
N-a început să plângă.
A împins căruciorul spre ieșire.
– Hai. Am parcat prost.
Silvia a luat una dintre valize fără să comenteze.
Au plecat împreună.
Mama mea ne aștepta câteva minute mai târziu.
Când m-a văzut, a venit direct spre mine.
M-a strâns în brațe.
Apoi a luat-o pe Ilinca.
– Ce mari v-ați făcut în numai o lună!
Ilinca a început imediat:
– Bunico, să vezi ce s-a întâmplat în avion! O doamnă avea o poză cu tata și…
– Ilinca.
– Ce?
– Lasă-mă măcar să ajung până la mașină.
Mama a râs.
Pentru prima dată după moartea lui Radu, am râs și eu fără să mă simt vinovată imediat după.
În mașină, Ilinca a adormit.
David dormea în scoică.
Mama conducea.
M-am uitat pe geam și m-am gândit la fotografia aceea.
La o versiune a lui Radu pe care nu o cunoscusem.
La o femeie cu care fusese gata să se căsătorească.
În mod ciudat, nu m-am simțit amenințată de trecutul lui.
M-am simțit recunoscătoare că viața lui nu se terminase acolo.
Pentru că după Corina venisem eu.
După noi venise Ilinca.
Apoi David.
Și, timp de zece ani, Radu fusese acasă.
Când am ajuns la mama, mi-am scos telefonul.
Aveam încă ultimul mesaj pe care Radu mi-l trimisese cu o zi înainte să moară.
“Nu uita să iei lapte. Și spune-i Ilincăi că fac eu clătitele mâine.”
Nu făcuse clătitele a doua zi.
Nici eu nu mai făcusem de atunci.
Am citit mesajul o dată.
Apoi am intrat în bucătărie.
– Mamă, ai făină?
S-a uitat surprinsă la mine.
– Da. De ce?
Ilinca și-a ridicat capul.
Am pus geanta jos.
– Cred că facem clătite.
Și pentru prima dată după cinci săptămâni, am făcut ceva ce Radu trebuia să facă a doua zi.