Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin era în zona de sosiri.
Nu zâmbea.
Și în mână ținea telefonul cu fotografia mea și a lui Rareș deschisă pe ecran.
Teodora a vrut să fugă spre el.
– Tati!
Am prins-o ușor de mână.
– Stai lângă mine, iubita mea.
Cătălin ne văzuse deja.
A venit direct spre noi.
– Frumos, Diana.
Nici măcar nu s-a uitat prima dată la copil.
Mi-a întors telefonul spre față.
– Trei zile. Atât ți-a trebuit?
– Pentru ce?
– Nu mă lua de prost.
– Este o fotografie.
– Cu tine dormind pe umărul altui bărbat.
– Un om pe care l-am cunoscut în avion.
A râs.
– Sigur.
Teodora se uita de la mine la el.
– Tati, nenea a făcut moneda să dispară.
Cătălin s-a întors spre ea.
– Ce nenea?
– Nenea Rareș.
Am văzut cum i se schimbă expresia.
– Teodora, mergi puțin cu tati.
A întins mâna.
Fetița s-a apropiat de mine.
– Nu, am spus. Discutăm fără s-o băgăm pe ea în asta.
– Este și copilul meu.
– Știu.
– Atunci nu o iei la București și gata.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
– Tu mi-ai spus să plec din apartament până vineri.
– Ție ți-am spus.
– Și unde trebuia să las copilul?
– Puteam discuta.
– Ai avut trei zile.
Și-a apropiat fața de mine și și-a coborât vocea.
– Nu despre asta vorbim acum. Vorbim despre fotografia asta.
Atunci am înțeles.
Venise până la aeroport nu pentru că plecasem.
Nu pentru cele două valize.
Nici măcar pentru că Teodora era cu mine.
Venise pentru fotografie.
– Tu chiar ai venit până aici pentru că m-ai văzut lângă alt bărbat?
– Nu este “alt bărbat”. Este Rareș Petrescu.
– Și?
– Și jumătate de internet vorbește despre voi.
Am scos telefonul.
Postarea fusese deja preluată de alte pagini.
“Noua femeie din viața lui Rareș Petrescu?”
“Omul de afaceri, surprins alături de o brunetă și o fetiță.”
M-am uitat la Cătălin.
– Nu-mi vine să cred.
– Ce?
– Acum trei zile m-ai dat afară pentru că aveai o relație de opt luni cu altă femeie. Iar acum ai venit după mine fiindcă într-o fotografie capul meu este pe umărul unui bărbat.
– Nu schimba subiectul.
– Ăsta este subiectul.
– Ești încă soția mea.
– Când ai adus-o pe ea în viața noastră, eram și atunci soția ta.
A tăcut.
Pentru prima dată de când venise, n-a avut răspuns imediat.
– Diana?
Am recunoscut vocea din spatele meu.
Rareș.
Se întorsese.
Nu era cu trei bodyguarzi.
Nu venea să mă salveze.
Avea sacoul pe braț și telefonul în mână.
– Îmi cer scuze, a spus. Mi-am dat seama că fotografia vă poate crea probleme și voiam să vă las numărul asistentei mele. O să cerem paginilor care au publicat-o să clarifice contextul.
Cătălin s-a uitat la el.
Apoi la mine.
– Deci chiar îl cunoști.
Rareș a ridicat ușor sprâncenele.
– De aproximativ o oră și jumătate.
– Nu vorbeam cu dumneavoastră.
– Am observat.
Cătălin s-a întors spre mine.
– Plecăm.
– Cine?
– Noi.
– Eu merg la sora mea.
– Diana, nu mă obliga să fac scandal aici.
Rareș nu s-a apropiat.
Nu l-a amenințat.
M-a întrebat doar:
– Doamna este cu dumneavoastră?
Cătălin a răspuns înaintea mea:
– Este soția mea.
Rareș s-a uitat la mine.
– Nu asta am întrebat.
Mi-a luat câteva secunde.
Poate pentru că timp de ani întregi răspunsesem la întrebări după ce mă gândeam mai întâi ce reacție va avea Cătălin.
– Nu, am spus.
Rareș a dat din cap.
– Am înțeles.
Atât.
Nu și-a chemat șoferul.
Nu s-a pus între noi.
Nu i-a spus lui Cătălin cine este și ce poate să-i facă.
Pur și simplu m-a lăsat să răspund.
Cătălin m-a privit de parcă îl insultasem.
– Bine. Atunci discutăm prin avocat.
– Bine.
Cred că se aștepta să mă sperii.
– Și cu Teodora?
– Tot ce ține de Teodora discutăm civilizat. Dar nu o folosim pentru fotografia asta.
A privit spre Rareș.
– Ai grijă în ce te bagi.
Rareș a rămas calm.
– Nu mă bag în nimic.
Apoi a arătat discret spre mine.
– Doamna v-a răspuns singură.
Cătălin a plecat.
Teodora l-a urmărit cu privirea.
– Tati nu vine cu noi?
M-am lăsat în genunchi lângă ea.
– Nu acum.
– E supărat?
– Da.
– Pe mine?
– Nu. Niciodată pentru asta.
Am luat-o în brațe.
Când m-am ridicat, Rareș încă era acolo.
– Îmi pare rău, a spus.
– Nu dumneavoastră m-ați înșelat opt luni.
A râs scurt.
– Corect.
Mi-a întins o carte de vizită.
– Nu trebuie să mă sunați. Dar dacă fotografia continuă să circule, oamenii mei pot trimite o clarificare. Nu vreau să vă treziți cu ziariști la ușă din cauza unei favori pe care v-am cerut-o eu.
Am luat cartonașul.
– Mulțumesc.
– Și eu vă mulțumesc pentru umăr.
– Cred că era invers.
– Aveți dreptate.
A plecat.
Eu și Teodora am luat un taxi până la sora mea.
În seara aceea am dormit amândouă în același pat.
A doua zi dimineață, Cătălin îi sunase deja pe părinții mei.
Mama m-a sunat la opt și jumătate.
– Diana, ce fotografie circulă cu tine?
Am închis ochii.
– Mamă, te rog.
– Cătălin spune că ai plecat de acasă pentru alt bărbat.
Asta m-a trezit mai bine decât cafeaua.
– Asta a spus?
– Spune că acum înțelege de ce erai atât de hotărâtă să vă despărțiți.
– Mamă, eu am găsit mesajele lui cu o altă femeie acum două luni.
– Știu.
– Și el m-a dat afară din apartament.
– Știu și asta.
– Atunci ce anume mai trebuie explicat?
Mama a tăcut.
– Nimic. Voiam să aud de la tine.
I-am povestit ce se întâmplase în avion.
La final a început să râdă.
– Ce?
– Deci tu ai fugit de un bărbat care te înșela și, în drum spre sora ta, ai adormit din greșeală pe unul dintre cei mai cunoscuți bărbați din țară?
– Dacă o spui așa, sună foarte prost.
– Sună mai bine decât ultimele două luni.
Am râs și eu.
Fotografia a mai circulat două zile.
Echipa lui Rareș a transmis o explicație simplă: o pasageră și fiica ei stătuseră întâmplător lângă el, iar orice speculație despre viața lui personală era falsă.
Povestea ar fi trebuit să se termine acolo.
Numai că după o săptămână am primit un mesaj.
De la Rareș.
“Sper că nu v-am distrus definitiv reputația.”
Am răspuns:
“Nu. Doar divorțul.”
Au apărut cele trei puncte.
“Îmi pare rău.”
Am scris:
“Glumeam. Divorțul era deja în lucru.”
A răspuns după câteva secunde:
“Atunci mă simt cu aproximativ 40% mai puțin vinovat.”
Am zâmbit.
Nu am început o poveste de dragoste.
Nu m-a invitat într-o vilă.
Nu mi-a oferit un serviciu.
Nu mi-a rezolvat divorțul.
În următoarele două luni am vorbit de câteva ori.
Uneori despre fotografia aceea.
Alteori despre nimic important.
Eu mi-am găsit o chirie mică, aproape de sora mea. M-am transferat la o clinică din București și am început să-mi construiesc programul în jurul Teodorei.
Cu Cătălin lucrurile au fost mai complicate.
După ce a înțeles că povestea cu Rareș nu era reală, a încercat să se apropie din nou.
– Am făcut amândoi greșeli, mi-a spus într-o seară la telefon.
– Care a fost greșeala mea?
A tăcut.
– Știi la ce mă refer.
– Nu. Spune-mi.
– Poza.
– Am adormit într-un avion.
– Pe umărul unui bărbat.
– După ce tu aveai de opt luni o relație cu altă femeie.
– Iar începi.
Atunci mi-am dat seama cât de mult se schimbase ceva în mine.
Înainte aș fi încercat să-i explic.
Să-l conving.
Să-i demonstrez.
De data aceea am spus:
– Noapte bună, Cătălin.
Și am închis.
Divorțul și programul Teodorei s-au rezolvat în lunile următoare fără războaiele pe care Cătălin le amenințase la aeroport.
Nu am încercat să-i iau copilul.
Nici el nu putea decide singur unde urma să trăiască ea.
Am ajuns, cu greu, la un program clar.
Într-o duminică, când a venit să o ia pe Teodora, Cătălin m-a întrebat:
– Mai vorbești cu Petrescu?
– Uneori.
– Sunteți împreună?
M-am uitat la el.
– Nu mai este o întrebare la care trebuie să-ți răspund.
A rămas câteva secunde pe hol.
Apoi a luat ghiozdănelul Teodorei și a plecat.
Abia după aproape șase luni am acceptat să ies la cină cu Rareș.
Fără presă.
Fără șofer la ușă.
Fără restaurant rezervat numai pentru noi.
O terasă mică, într-o seară de joi.
Când a venit, s-a uitat la scaunul de lângă el.
– Am o întrebare.
– Dacă îmi cereți iar să dorm pe umărul dumneavoastră, plec.
A râs.
– Nu. De data asta puteți sta trează.
– Atunci întrebați.
S-a așezat.
– Prima dată când ne-am întâlnit, v-am rugat să vă prefaceți.
– Îmi amintesc.
– Mai faceți asta?
– Ce anume?
S-a uitat la mine câteva secunde.
– Vă prefaceți că sunteți bine când nu sunteți?
N-am răspuns imediat.
M-am gândit la dimineața în care urcasem în avion cu două valize.
La mesajele lui Cătălin.
La camera surorii mele.
La prima noapte în chiria mea, când Teodora își alesese singură partea de pat pe care voia să doarmă.
Apoi m-am uitat la Rareș.
– Mult mai rar.
A zâmbit.
Și, pentru moment, asta a fost suficient.